vânătoarea - 10

”Demonul vrea să ne tragă în adâncuri, ca pe Hallar!” Oamenii lui știau să recunoască semnele unei scufundări de adâncime și era clar pentru toți că Doi Colți încerca să facă chiar asta.
”Dar funia va rezista și va trebui să se întoarcă la suprafață, să respire” își spuse Urs, însă realiză că acel gând nu reprezenta atât vocea experienței acumulate, cât nevoia de a se îmbărbăta în acel moment în care, în jurul său, mirosul înțepător al fricii devenise extrem de real. El și oamenii aceia erau sclavi și vor rămâne pentru totdeauna, pentru tot restul vieții lor. Asta însemna că, în afara băuturii și a sclavelor de plăceri, nu li se puteau oferi alte premii, nici chiar în cazul unei capturi foarte bune. Văzuseră cu toții multe vânători transformate în dezastre, momente dificile în care vânătorii deveneau vânatul animalelor rănite și-nfuriate. Privi coarda harponului. Era întinsă, dar rezista și se-ngropase puțin în scândura de pe marginea bărcii, făcând ca lemnul cel vechi să pară un burete umed și moale. Părea că peștele acela își dorea să se scufunde cât mai adânc, trăgându-i tot mai departe de galeră. Puterea acelui pește era imensă și văzu că se mișcau din ce în ce mai repede. Barca lor prinse viteză iar vâslașii realizară că nu mai puteau să se opună înaintării ei. În goana peste ape, tăiau valurile ca o navă, iar spuma de pe creasta lor se spărgea într-o nor fin, sărat și foarte rece, care se lipea parcă de fețele lor speriate. Vedeau cu toții că lăncierul nu vrea să iasă la suprafață, însă ei continuau să se îndepărteze tot mai mult de navă. Astfel, Urs a decis să taie frânghia și să se întoarcă. Pur și simplu nu merita să mai piardă alți oameni și știa că Stăpânul ar fi fost de aceeași părere. Nici un fildeș nu era atât de prețios încât să merite sacrificarea deliberată a unui sclav vânător. Iar vânătoarea asta îi costase deja viața lui Hallar. Urs îi făcu un semn lui Ori iar acesta luă o toporișcă cu coadă scurtă și se porni spre proră, către inelul de fier de care era legată frânghia harponului. Ridică toporișca pentru a se pregăti să taie coarda, când o puternică lovitură făcu barca să se clatine și să trosnească din toate încheieturile. Probabil se loviseră de o stâncă ascunsă sub apă și imediat barca începu să încetinească. Parâma nu mai era deloc întinsă, ca și cum ar fi pleznit de la puternica smucitură, sau ca și cum imensa lor prada s-ar fi eliberat din harpon. Gândind probabil același lucru, Ori spuse încrezător:
”Gata am scăpat de el. Cred că a rupt-o, sau s-a eliberat de cârlig. A fost cât pe ce! Urs, putem să ne întoarcem la navă?”
”Da. La navă și apoi acasă.”
Răsuflând ușurați, oamenii căutară vâslele care rămăseseră întregi sau alte bucăți de lemn ce puteau fi folosite la vâslit și se apucară să-ntoarcă barca, în timp ce Ori trecu la cârmă. Urs se așeză pe un butoiaș și încercă să vadă cât de tare i se umflase piciorul sucit. Lovitura de coadă a lăncierului fu pe atât de năprasnică pe cât fu de neașteptată. Barca lor zbură câțiva metri în aer, frângându-se în două și revărsând oamenii în toate direcțiile. Urs își aminti cum îl văzu pe Ori strigându-i să-și dea drumul și să se arunce în apă, dar mâinile lui refuzau să se descleșteze de pe funiile și lemnul de care se agățase, sau rămăsese blocat acolo? Jumătatea din față a bărcii căzu pe suprafața apei cu un zgomot puternic, împroșcând apă ca o balenă în plin sezon de împerechere. Ultimele lucruri pe care apucă să le vadă erau stropii de apă propulsați la o înălțime foarte mare și aburul fin filtrând razele soarelui. Pentru o clipă, acesta formă un curcubeu întins peste petecul de cer de deasupra lui, apoi capul i se lovi cu un zgomot puternic de scândurile rupte ale epavei, ce era târâtă în larg de noorwhalul care-și răzbunase turma.
Acum era aici, pe țărmul înghețat al Noorlandului, singur, rănit, ud și înfrigurat. Fără provizii și fără nici o posibilitate de a se întoarce la Bizonul Albastru. Zeii îi lăsaseră viața, dar asta putea să fie o cruzime prin care să-l facă să plătească un preț de sânge mai mare, prin chinul care-l va trăi înainte de a-și da ultima suflare. Dar Urs își zise că nu-l vor răpune ușor. Era viața lui și va lupta pentru ea. Crezu că aude pași din nou în spatele său, dar nu era nimeni. Înfundate și atenuate parcă de zăpadă, sunetele erau doar bătăile agitate ale inimii sale, pe care o simțea acum pulsând în gât și în urechi.


(sfârșit)

-----------------------------------

-----------------------------------

Recomandări: vania (mirii mileniului 3), suzimuzi atelier (notorius), teo negura (poveste de vis - 28), cristian lisandru (ultimul tabou - 8), călin (1 2 3 pafte - 2), gabriela elene (am nevoie să aud...), gabriela savitsky (viki lilicks operation), victor (deci), injineru (onest la onești)

vânătoarea - 9

Punându-se în poziție de harponat, Urs auzi clopotul Bizonului sunând din nou, de data asta cu multă vigoare, anunțând pericol. Văzu cu coada ochiului cum bărcile se întorceau către ei, pentru a-i ajuta în lupta cu Doi Colți. Însă ceilalți erau încă departe și el știa că norrwalul rănit aștepta undeva în preajma bărcii, pregătindu-se de un nou atac furios.
Doar instinctul și experiența făcură ca brațul încordat ca un arc să se întindă eliberând harponul. Acesta fulgeră în urma unei umbre argintii care se scurse pe lângă barcă. Fusese doar pentru o clipă și cei din barcă nu apucaseră să vadă peștele trecând atât de silențios și de aproape, astfel că acum se uitau intens la Urs ca la cel care tocmai irosise o aruncare de harpon. Inițial și Urs se gândi că-și ratase ținta, dar nu era așa. Funia harponului înfipt printre valuri începu să se desfășoare din ce în ce mai repede semn că sulița și sulițașul și-au găsit, totuși, ținta. Din acel moment i se păru că și timpul începu a se mișca mai încet, de vreme ce avut timp să țină minte atât de bine toate detaliile văzute, simțite și trăite. Imediat, oamenii și-au luat pozițiile așteptând să vadă colacul funiei terminat și coarda întinzându-se smucit către partea din față a bărcii. Vâslașii știau deja că urmau să pornească un război al mușchilor și al voinței cu marea lor pradă, pe care trebuiau să o obosească într-o plimbare ce urma să se sfârșească în momentul în care lăncierul obosit se va ridica la suprafață, unde îl vor întâmpina alte zece sau cincisprezece harpoane. Dar bestia marină părea să le cunoască planul, iar smucitura așteptată de toți nu fu mai mult decât o blândă împingere către partea dreaptă, ca și cum animalul ar fi vrut doar să-i urnească fără a avea o direcție anume. Lucrul acesta deveni evident în momentul în care funia prinse a se mișca spre tribord, după care spre babord și apoi, din nou, spre tribord, iar vâslașii își dădură seama că această urmărire nu se desfășura chiar după modelul celorlalte vânători. Acum părea că prada se juca cu ei, în timp ce încerca probabil să se elibereze de harpon și de coardă, iar ritmul și schimbările de direcție păreau să fi fost deja decise. Doar că nu de ei.
Vânătorii nu se lăsau, însă, ușor. La fel ca toată lumea din barcă și Urs era deja așezat la una din vâsle, încercând să tragă în cadența strigată de Ori. Barca începu să se miște foarte încet într-un cerc din ce în ce mai mare, cu centrul în locul în care funia dispărea în apă. Coarda tensionată a harponului transmitea vibrații în toată barca, făcându-i pe toți să simtă imensa forță a animalului din adâncuri. După câteva zeci de ”lopeți” care păreau mai lungi decât o saga a eroilor din povești, lui Urs i se păru că forța lăncierului începe să scadă. Nu fu singurul care simți asta, căci Ori spuse imediat:
”Gata, cred l-am îmblânzit. Doar încă puțin și va urca la noi.” Istoviți, transpirați și uzi, unii dintre ei rânjiră, anticipând sfârșitul. Și ar fi fost bine să se fi întâmplat așa. Chiar dacă și lui i se păruse atunci că erau într-adevăr foarte aproape de sfârșitul duelului cu lăncierul, toată speranța într-un final rapid i s-a spulberat în clipa în care au văzut cu toții cum funia harponului deveni întinsă ca o coardă de arc care stă să pleznească, înclinându-le periculos de mult barca la tribord.


(va urma)

----------------------------------------
-----------------------------------------

Recomandări: vania (galactica), suzimuzi atelier (something got me started...), teo negura (fragilitate), cristian lisandru (ultimul tabou - 6), gabriela savitsky (cu ferdinand la produs), caius (indicii anatomice - 3), victor (vreau aipad doi)

vânătoarea - 8

Vânătoarea se pornise bine și la puțină vreme după aceea, vânătorii au început să se întoarcă, aducând cu ei noorwhalii uciși. Apropiindu-se de navă, fiecare barcă săpa în suprafața calmă a mării nordice o nouă potecă de sânge, între galeră și locul vânătorii. Prada urma să fie tranșată la bordul navei, atât pentru recoltarea cărnii cât și pentru recuperarea prețiosului fildeș. Urs fusese printre primii întorși cu pradă, iar acum aștepta nerăbdător ca echipajul Bizonului să tragă pe punte lăncierul adus de barca lor. Toți își doreau să se întoarcă cât mai repede la vânătoare, astfel că imediat ce văzură enormul pește prins în cârlige și tras la bord, barca lor se puse în mișcare. Vâslele băteau ritmic apa, făcându-i să înainteze pe mijlocul unui râu roșu - mirosind a sare și a fier - ce părea să izvorască din imensa pată de sânge rămasă la locul vânătorii. Acolo rămase doar un mascul mare și foarte puternic, care avea două coarne răsucite unul în jurul celuilalt, lucru foarte rar întâlnit chiar și de vânătorii cu experiență, astfel că-l botezară imediat ”Doi Colți”. Valoarea lui era dublă, dar vânătorii realizară curând că și capturarea lui părea să fie cel puțin de două ori mai dificilă decât a celorlalți lăncieri. Ca toți masculii dominanți ai cirezilor de apă și acesta era agresiv și protector cu turma lui și încercase să apere fiecare animal, dând greș de fiecare dată. Acum că cireada sa fusese deja decimată sub harpoanele lor ascuțite, Urs văzu că ”Doi Colți” părea înnebunit, atacând toate bărcile care intrau în cercul sângeriu, refuzând totodată să fugă de ei sau să se scufunde în abisul sigur. Era clar că nu intenționa să părăsească locul înroșit de sânge. Chiar dacă fusese rănit, le rupsese vânătorilor o mulțime de frânghii și pe când barca lui Urs se apropie de zona înfruntării, lăncierul cel mare tocmai răsturna o a doua barcă, printr-o norocoasă sau isteață lovitură de coadă. Unul dintre cei căzuți în apă rămase pesemne agățat în frânghia harponului, astfel că era tras prin apă în urma peștelui cu corn, strigând deznădăjduit după ajutor. Barca lui Urs prinse viteză, îndreptându-se către pescarul a cărui strigăte deveniră tot mai disperate, dar lui ”Doi Colți” nu-i trebui prea mult să observe vânătorul încurcat în parâmele târâte după el. Astfel că începu să se rotească furios, încercând să scape de nefericitul și involuntarul lui urmăritor. Atunci când deveni evident că omul încă nu s-a desprins de frânghii, ”Doi Colți” se scufundă într-un vârtej mare și leneș de spumă roșie. Urs se prinse de marginea bărcii, încercând să vadă în adâncuri, prin apa pătată cu sânge.
”Cine era?” întrebă cineva din barca lor, în timp ce se pregăteau cu toții să-i ajute pe ceilalți vânători căzuți în apă.
”Cred că era Hallar.”
”Acum e în împărăția lui Doi Colți și...” cuvintele lui Ori rămaseră în aer, căci dinspre Bizonul Albastru începură să se audă bătăile clopotului mare de bronz. Căpitanul Marrgus probabil văzuse scena și luase decizia că venise vremea plecării, iar galera le semnala astfel adunarea. Urs știa că nu trebuiau să-l facă să aștepte prea mult, astfel că lansă rapid comanda de adunare.
”Adunați oamenii, strângeți parâmele și harpoanele. Toată lumea în bărci. Ne întoarcem la navă!”
”Și cu Hallar ce facem?”
”Doi Colți s-a scufundat cu el și nu se va mai întoarce. Hallar e mort și nu mai are rost să așteptăm. Marea-i va fi mormânt!”
Explicația lui Ori îl scuti pe Urs de scornirea alteia, care ar fi sunat probabil la fel de rece și de lipsită de suflet. Vânătorii căzură într-o liniște deplină în răstimpul cât au repus pe apă bărcile răsturnate, pescuindu-și camarazii din valuri, strângând parâmele plesnite și vâslele rupte care pluteau pe apă. Urs nu vorbise de prea multe ori cu Hallar, un zdrahon de om, ars de soare, cu părul spălăcit, dar o fire retrasă și foarte scump la vorbă. Însă, la fel ca întregul echipaj, știa că după paravanul acela menit să-i intimideze, acesta avea un suflet de copil cu o pasiune și destul de mult talent pentru sculptatul în lemn. Mărturie stăteau numeroasele figurine de animale adevărate sau fantastice, pe care acesta le ținea înșirate pe o sfoară agățată deasupra locului său de dormit.
Retrăgându-se către navă, barca lui Urs rămase ultima din șir, oamenii săi vâslind într-un ritm mai degrabă lent. Pe chipurile lor se vedea întipărită o resemnare obosită, dar în nici un caz tristă. În fond, fusese o zi foarte profitabilă pentru ei toți și - în ciuda pierderii unui vânător - puteau fi fericiți cu toții. Erau oameni duri, căliți în sclavie și oțeliți de viața pe mare, bărbați care știau prea bine care erau riscurile vânătorii și le acceptau, fericiți că nu duceau viața monotonă a majorității sclavilor de pe uscat. Urs se gândi să le spună că vor fi bine răsplătiți de către Stăpânul Thaador, când simți o lovitură care-l culcă imediat între coastele ude, de lemn, de pe fundul bărcii. Durerea îl năpădi din toate părțile, copleșitoare ca să se poată gândi care parte a corpului îl chinuia cel mai mult. Și totuși, în acele clipe piciorul drept părea să-l doară mult mai rău, căci îi fusese prins între lemne și corpul unuia dintre marinari, sucindu-se urât în căzătură. Oftă gemut printre dinți, în timp ce simțea cum întreaga lor ambarcațiune se ridică, desprinzându-se de pe suprafața apei. Își auzi oamenii înjurând sau strigând atenționări unii altora. Încercă să se agațe instinctiv de o bancă, în momentul în care barca se înclină brusc în față și se ținu strâns, pregătit pentru impactul violent cu valurile. Cu greu, se ridică în genunchi și văzu cum coada cea mare a peștelui apăru la suprafață. Pentru o clipă, crezură cu toții că se va abate direct asupra lor, dar aceasta își rată ținta cu doar câteva palme, iar puternica lovitură îi împroșcă cu apă din cap până în picioare. Lichidul sărat și foarte rece îi scoase din amorțeală și Urs fu primul care începu să dea comenzi.
”Ori și Temm.”
”Da.”
”Pregătiți harpoanele!”
”Farra și Hrun.”
”Da.”
”Scoateți oamenii din apă!”
”Atenție, toți ceilalți. La vâsle! Vreau să-l prindem pe monstrul ăsta.”

(va urma)
-----------------------------------------
-----------------------------------------

Recomandări: vania (rața - 3), ugly bad bear (autografe la Timișoara), teo negura (poveste de vis - 27), cristian lisandru (ultimul tabou - 4), victor (autopartret - 2)

vânătoarea - 7

Foto: Alex Mazilu

din păcate, nu cred că am reușit să fac o corectură perfectă. am citit-o de câteva ori, dar nu ma reușesc să sesizez greșelile. probabil că mi-au scăpat destul de multe, dar la ora asta slabe speranțe să le mai găsesc. așa încât, dacă le vedeți, dați-mi un semn să le remediez. atât pe cele de formă, cât și pe cele de fond :)

--------------------------------------
Faimoasă pentru rapiditatea ei, Bizonul Albastru era o navă pe care Stăpânul o folosea și la transportul de mărfuri, pe diferite rute comerciale ale Imperiului. Asta se întâmpla ori de câte ori nu era trimisă în apele înghețate ale Mării de Foc, în expedițiile pentru vânarea balenelor de ulei. Astfel preschimbat din vânător în negustor, Urs a putut să vadă aproape toate porturile mai mari de pe coastele Waaldirului, de la Portus Morra din Nord, până la orașele de pe Coasta de Bronz și strâmtoarea Colții Fiarei din Sud. Pe galera Stăpânului, împreună cu întreg echipajul, el a navigat și în Marea de Mijloc și Apele de Răsărit pentru a aduce mătase, sare și fier de calitate bună din Thrasosul Mare, sau sticlă, podoabe din aur și pietre de lună din Thrasosul Mic. A ajuns chiar și departe, în Marea Sudului, pentru a încărca mirodenii, ulei și piei de castor auriu din insulele Pelagusului, iar cu două veri înainte au transportat fildeș de noorwhali din nord și ulei de măsline de Pelagus, tocmai până în porturile Golfului Cald din Marea Soarelui. Acolo au încărcat armuri de bronz și piei de pisică guar, navigând apoi de-a lungul coastelor Continentului Mahay, către strâmtoarea Colților. Pe această rută au văzut și minunata Deltă a Soarelui, un miraj verde și luxuriant contrastând puternic cu piatra roșiatică de pe țărmurile golașe ale Mahayului. Chiar acolo, în imensa deltă a Fluviului Roșu, strămoșii Stăpânilor au clădit Sacrul Oraș al Străbunilor, capitala imperiului și cel mai mare oraș al lumii. Se spunea că acolo locuiau mai mulți oameni decât în toate orașele din Waaldir puse laolaltă. Urs mai știa din poveștile lui Oppa că acolo puteau fi văzute Templul și piramida lui Thaka Cuceritorul. Se spunea că piramida templului era înaltă ca un munte ce se ridică până la cer, iar terasele ei erau împodobite cu adevărate parcuri, veșnic verzi. În fața acesteia se ridica imensul Palat Imperial, numit și Palatul celor Șapte Dinastii, despre care se spunea că ar avea toate coridoarele și aleile pavate cu aur, căci Împăratul nu ar fi putut păși altfel pe ele.
Dar ei nu putură să vadă nimic din toate acestea, nici măcar vârful piramidei - templu. Căpitanul le spusese că erau mult prea departe de capitală pentru a vedea chiar și o simplă sclipire a acoperișurilor de aur ale Palatului. Dar ei nu se descurajaseră și întreg răstimpul traversării prin dreptul deltei au stat cu ochii ațintiți către tabloul verde, desfășurat în fața lor.
Cu prilejul aceleiași călătorii, Urs trecuse chiar și printre Colții Fiarei, strâmtoarea care despărțea Mahay de Waaldir. Apele învolburate ale mării curgând printre șiruri ascuțite de stânci îl făcură să înțeleagă de unde i se trăgea fiorosul nume. Dar, pe cât de îngrozitoare i se părea la suprafață, pe atât de perfidă și înșelătoare era și sub oglinda apei. Căci unii colți îi erau bine ascunși sub apele înspumate și multe corăbii care au înfruntat-o au mers la fund din cauza lor, alunecând direct în gâtlejul Fiarei hămesite. Ei trecură de la Răsărit către Apus, după cum îi împingea și curentul, iar Căpitanul le spuse că singurele nave care puteau trece de Colți și de la Apus către Răsărit erau nave ca și a lor, ajutate de multe vâsle și de vânt prielnic din pupa. Și lucrul acesta se putea face doar în anumite perioade ale anului, căci în altele se iscau furtuni pe cer senin, sfărâmându-i pe nefericiții surprinși direct de fălcile ei stâncoase. Astfel că, pentru ruta inversă, pentru majoritatea navelor era mai simplu să descarce în Portul Apusului, la poalele Munților Erall din Waaldir. De acolo, cu carele trase de bivoli, mărfurile erau transportate către Portul Soarelui aflat dincolo de strâmtoare, de unde erau reîncărcate pe alte nave cu care își continuau drumul către Răsărit.
”Lansați vânătorii!”
Șirul gândurilor i se împrăștie ca fumul în vânt, în timp ce emoția dinaintea vânătorii își făcu simțită prezența în tremurul imperceptibil al mușchilor pe sub hainele groase de blană. Fiind coborâți deja la apă, comanda căpitanului îi veni de sus, de la bordul galerei, în timp ce vâslașii se opintiră, făcând ca barca lui Urs să prindă viteză în direcția cirezii de lăncieri.

(va urma)
--------------------------------------

--------------------------------------
Recomandări: vania (aluzii), teo negura (trafic cu hituri - 59), injineru (ce mă face fericit... ), victor (planeta roz), cristian lisandru (ultimul tabou - 2)

vânătoarea - 6

Foto: Alex Mazilu



Sclavii din jurul lui se treziră, în timp ce supraveghetorul lor trimise un gardian să-l cheme pe căpitan pe punte. ”Lăncieri” era porecla pe care echipajele balenierelor o dăduse noorwhalilor, sau balenele cu corn. Era un nume pe deplin meritat, mai ales atunci când îi vedeai înfruntându-se la suprafața apei, încleștați în adevărate lupte, cu colții lor lungi, ca niște lăncii. Mult mai mici și mult mai rari decât prada lor obișnuită - balenele de ulei - noorwhalii înotau întotdeauna laolaltă, în grupuri de câte cinci sau șase, ca niște mici turme, ceea ce îi făcea oarecum mai ușor de vânat. Fiind rari și gustoși, erau considerați o delicatesă care s-ar fi vândut foarte bine. Dar adevărata lor bogăție era cornul de șase sau șapte picioare, drept ca o suliță și spiralat ca un sfredel. Urs auzise multe din poveștile care vorbeau despre calitățile magice ale fildeșului și de faptul că lancea putea să fie vândută pe sume fabuloase, uneori depășindu-și greutatea ei în aur. Tocmai de-aceea era sigur de faptul că vor fi trimiși să vâneze lăncierii, pentru a adăuga și prețiosul lor fildeș la încărcătura de ulei, pe care o adunaseră deja. Iar dacă această expediție se va dovedi foarte profitabilă Stăpânului, era posibil ca acesta să le permită o perioadă mai îndelungată de odihnă, cu hrană mai bună și poate chiar și câteva monede de aramă. Astfel, unii dintre ei vor putea să-și cumpere vin sau chiar compania unor sclave de plăceri. Începu să se pregătească de vânătoare împreună cu ceilalți. Căpitanul Marrgus apăru pe punte, iar nava fu cuprinsă de agitație și forfotă, peste care supraveghetorii îți strigau diferite porunci.
”Încărcați bărcile!”
”Să se pregătească vânătorii!”
”Strângeți pânzele!”
”Scoateți vâslele!”
”Încotro sunt lăncierii?” întrebă Căpitanul cu voce tunătoare, să se facă auzit de Oriy, postat în cuibul lui de observare, de pe catargul cel mare.
”O mie cinci sute, până în două mii de picioare în direcția asta!” răspunse Ori făcând semne largi cu mâinile, ca să le indice poziția.
”Cârma jumătate la dreapta. Vâsliți!”
În timp ce Urs se pregătea împreună cu alți șapte sclavi să coboare una din bărcile de vânătoare la apă, toba cea mare a navei porni să sune și cele patruzeci de vâsle lungi ale Bizonului începură să se scufunde și să se ridice, bătând apa la unison. Nava cea mare se roti, la început cam leneșă, apoi din ce în ce mai rapidă, în direcția cerută de Căpitan. Prora ei era sculptată în forma unui cap de bizon vopsit în albastru, iar printre imensele coarne de culoare albă, parcă se puteau distinge deja unele jeturi îndepărtate de apă. Pe punte, se pregăteau harpoanele și frânghiile, se strângeau pânzele și se așteptau ordinele de lansare a bărcilor. Sub punte, optzeci de sclavi țineau ritmul, câte doi la o vâslă, împingând galera cu viteză din ce în ce mai mare.

(va urma)
-----------------------------------------

-----------------------------------------

Recomandări: vania (mutantul), caius (inocentul 23), carmen (abisurile vieții), cristian lisandru (ultimul tablou)

vânătoarea - 5

Așezându-se mai bine între pernele de pe micul său tron roșu, Thaador făcu o pauză, sorbind o gură de vin dintr-o cupă de argint oferită de un sclav casnic, întorcându-se apoi către Urs.
”Băiete, de mâine vei fi trecut în echipajul căpitanului Marrgus, care pregătește de lansare Bizonul Albastru, cea mai nouă galeră a noastră. Vei sluji pe ea și vei face tot ceea ce îți va cere căpitanul. Îl vei ajuta să aleagă o trupă nouă de vâslași și el te va învăța cum să vânezi balenele. Vei învăța și cum să ții socoteala banului, ca să-l poți ajuta în călătoriile noastre de negoț. Iar atunci când va veni vremea, te vei întoarce la moșie, pentru a continua munca începută de maestrul tău. Sper că înțelegi încrederea pe care Oppa și cu mine ți-o acordăm.”
Mirat de întorsătura pe care stătea să o ia viața lui, Urs nu putu să facă altceva decât să privească către Thadoor și Oppa și apoi să spună:
”Da Stăpâne. Mulțumesc.”
A doua zi, își luă rămas bun de la bunul său educator și plecă împreună cu căpitanul Marrgus, să caute vâslași pentru noua navă a Stăpânului. Imperiul avea multe țarcuri de sclavi pe întinsul lui, dar Urs știa de la ceilalți robi ai Casei Thaador că locul de unde venea el se numea Groapa. Aceasta era una din cele mai mari crescătorii și piețe de sclavi de pe întreg continentul. Se împlineau deja trei ani de când Urs reintrase în Groapă, ca să asiste la cumpărarea unui lot de optzeci de sclavi pentru vâslele galerei celei noi. Dar, întrucât atunci când părăsise țarcul era un mic copil, se putea socoti că aceea era prima dată când pășea acolo. După ce trecură de zidurile groase și înalte ale țarcului, realiză că locul nașterii lui se putea numi cu greu oraș. De fapt acolo nu trăiau mii de sclavi, ci erau adunați laolaltă mii de sclavi, ca vitele. După cum îi spunea chiar și numele, aceasta era mai degrabă o imensă groapă murdară și împuțită, înconjurată de ziduri mari, păzite cu strășnicie de soldați. O groapă de dimensiunea unui oraș, a cărei duhoare era completată doar de mocirla cleioasă a străzilor și de mirosul înecăcios de fum, printre ale cărui fuioare ridicându-se la cer, se împleteau țipete, plânsete și strigăte de implorare. Acestea acopereau cu greu zăngănitul continuu al lanțurilor, care se auzea dinspre șirurile lungi de sclavi încolonați pentru vânzare. Bordeiele și cocioabele erau făcute din pământ și paie și chiar dacă întregul țarc era o simfonie de nuanțe de gri, acesta era totuși împărțit în cartiere purtând nume de culori, fiecare culoare însemnând proprietatea unei alte familii de Stăpâni. În timp ce îl ajuta pe căpitan la selecția vâslașilor, Urs se gândi că a sosit în sfârșit momentul la care visase de multe ori, acela de a putea să intre chiar în țarcul unde se născuse. Copil fiind, își imaginase de multe ori că va putea să recunoască în ochii femeilor de acolo o privire mai caldă și mai ocrotitoare, ce nu putea fi decât a aceleia care i-a dat viață. Crezuse că își va găsi acolo mama. Văzu în schimb sute de femei, sub ale căror priviri goale, Stăpânii le tranzacționau copiii, abia înțărcați. Cu ochii stinși păreau toate la fel. Niște ființe moarte sau cu flacăra vieții abia pâlpâind. Chiar dacă cea la care visase de atâtea ori s-ar fi aflat printre femeile din fața lui, Urs și-a dat seama că nu avea cum să o recunoască. Pentru el erau toate la fel, doar niște animale în zi de târg, pasive în fața măcelarului. Nici una nu se împotrivea când copilul îi era smuls de la piept, nici una nu schița vreun gest la plânsetele, lacrimile și scâncetele micuților dați în grija sclavelor care îi însoțeau pe Stăpâni. Pentru Urs nici una nu mai era mamă. Urs își imagină chiar, că unul dintre copiii cumpărați în acea zi îi era frate, dar gândurile de felul asta nu aveau cum să-i facă viața mai ușoară, așa că le alungă încercând să doarmă.
Însă, strigătul observatorului postat pe catarg veni chiar în momentul în care stătea să ațipească.
”Lăncieri la orizont!”

(va urma)
---------------------------------------------

---------------------------------------------
Recomandări: vania (percheziția), suzimuzi atelier (movie sparks), gabriela savitsky (generator 16v), caius (inocentul 20), alex mazilu (capacul parlamentului), călin (trabantul lui mitică), cristian lisandru (cetatea... ultimul episod), carmen (abisurile vieții), lubileah (tan-dun), victor (mobilitate), costin comba (egyptian sky), teo negura (o palmă românească), mihai (leii), moshe și mordechai (căderea troiei), năbădăiosul (mărțișor), gabriela elena (un defect al femeilor)

vânătoarea - 4

După câțiva ani, pe când Urs ajunse să deprindă bună parte din meșteșugul focului, într-o dimineață frumoasă de primăvară, Oppa îl făcu să-și pună o tunică-unku curată și îl duse la poarta care dădea către Curtea Mare a moșiei. Aici fură opriți de gărzi și fierarul ceru voie să apară amândoi înaintea Stăpânului. După o scurtă așteptare, un soldat îi conduse către Sala cea Mare a reședinței, o zonă unde el nu mai fusese niciodată, nici măcar atunci când lucrase la bucătării și trebuia să ajute la curățenia Casei. Știa doar că acolo se judecau multe dintre pricinile dintre oameni. Dintre oamenii liberi, adică, căci Stăpânul Thaador era chiar guvernatorul imperial peste tot ținutul de Miazănoapte și - în calitatea lui de reprezentat al Imperatorului - avea drept de judecată asupra tuturor supușilor din acel mare olatus.

Sala cea Mare a Casei își merita cu adevărat numele, iar Urs se gândi că acolo ar putea să încapă laolaltă toate clădirile scunde și atelierelor pipernicite și înghesuite unde lucrau ei și poate chiar și dormitoarele sclavilor pe deasupra și să mai rămână loc. Dar pe cât de mare, sala era aproape goală. De-o parte și de alta a intrării, de-a lungul pereților acoperiți din tavan până-n podele cu țesături viu colorate, erau aliniați aproximativ douăzeci de soldați din cetele de luptă ale Casei Thaador. Înarmați cu lăncii de luptă și scuturi pe care erau pictate coarnele bizonului sacru al mahayașilor, ei îi urmăriră cu privirea pe cei doi sclavi care se apropiau, cu pași măsurați, de partea din spate a sălii. Stăpânul era așezat pe un jilț din piatră roșie de Mahay, ce se afla pe o platformă îngustă din calcar alb, cu câteva scări. Ajunși la baza platformei Oppa ridică mâinile deasupra capului în salutul Mahay și așteptă să fie invitat să vorbească.
”Soarele asupra ta, vel-fierare.” Urs fusese uimit să audă formula de salut destinată oamenilor liberi, rostită de Stăpân în întâmpinarea bătrânului maistru, fără nici un ton de batjocură. ”Mi s-a spus că vrei să mă vezi pentru a-mi aduce un dar. Despre ce este vorba, Oppa? O altă sabie din cel mai bun fier al nostru sau vreo podoabă din bronz lucrată atât de maiestos încât să merite a fi trimisă în dar Palatului Imperial?”
”Și lumina Lui asupra tuturor, Înălțimea Voastră” răspunse Oppa cu vocea lui răgușită. ”De data asta, Stăpâne, nu este vorba de săbii sau statui de bronz pentru palate sau temple, chiar dacă efortul pentru a modela și a da tăiș acestui dar a fost mult mai mare și mai îndelungat decât pentru orice altă comandă a Înălțimii Voastre. Este vorba despre Urs, băiatul pe care l-am primit în ucenicie acum patru ani, cu porunca Voastră de a-l face la fel de bun fierar ca mine. Până acum m-am dedicat acestui țel, cu imbold și râvnă și pot să spun că și el a fost un ucenic destoinic. Dar vin acum în fața Înălțimii Tale, Stăpâne, căci îmi dau seama că rezultatul final al muncii noastre nu mai depinde acum doar de mine și de băiat. Aș spune că eu am terminat munca ce ține de turnarea și modelarea metalului și acum ar trebui să înceapă partea legată de șlefuire și de ascuțire.”
”Oppa, n-am știut că ești un orator atât de bun. Mă bucur să văd că acel copil ce lucra la bucătărie s-a transformat la forja ta într-un adevărat flăcău. Dar spune-mi, mai exact, la ce șlefuire și ascuțire te referi?”
”Stăpâne, eu am credința că ți-am devenit un instrument util în toți acești ani pentru că, la vremea tinereții mele am fost trimis să colind lumea pe navele Casei Thaador. Astfel, am putut să văd cu ochii mei toate lucrurile la care, sclavii ce stau veșnic într-un loc, pot doar să viseze. Am văzut cum arată alte popoare, sau care sunt pământurile de unde răsare Soarele și asupra cărora apune. Am ajuns să-mi șlefuiesc cunoașterea despre lume și să mă călesc în multele călătorii și aventuri ale expedițiilor de negoț pentru Casa Înălțimii Voastre. Chiar dacă acest flăcău a învățat tot ceea ce știu eu, el nu a trecut prin aventurile mele și acum are multă știință despre meșteșug, dar puțină experiență de viață. Cu voia ta Stăpâne, poate că i-a venit sorocul să te slujească și în altă parte, pentru a-l căli pe mai departe.”
”Oppa, ai vorbit cu mult talent, dar și cu multă convingere. Și poate că acest tânăr sclav merită încrederea noastră. Dar, nu înțeleg de ce l-ai adus și pe el la această discuție. Puteai să vii singur la mine și să-mi spui toate astea, fără ca băiatul să ne vadă decizând asupra viitorului lui.”
”Dar Stăpâne, Urs trebuia să ne audă și să ne vadă! Doar așa poate înțelege cu adevărat câtă încredere i se acordă din partea nobilei Voastre Case și din partea mea.”
”Înțelepte vorbe, Oppa. Acum știu că am făcut cea mai bună alegere când ți-am dat spre formare acest copil. Fie! Dacă tu crezi că a venit vremea să învețe și alte lucruri, eu mă încred.”

(va urma)

------------------------------

------------------------------
Recomandări: gabriela savitsky (8 martie), vania (fântâna), alex mazilu (reformist rău, nu intrați!), suzimuzi (coco chanel inspiration), cristian lisandru (8 martie de verde, de roșu, de viață, de stare), adela (de 8 martie), cronica infinitului (omega 12), victor (captiv), caius (inocentul 20), teo negura (trafic cu hituri 58), carmen (palfabetic - a), zâna eficienței (pentru că mâine e ziua cucoanelor), năbădăiosul (mărțișor), gabriela elena (fibrilațiile iubirii), suzimuzi atelier (movie sparks)

vânătoarea - 3

Întocmai precum majoritatea sclavilor copii și el a fost pus să lucreze la început la bucătărie și la grajduri. După câțiva ani, a fost dat în grija bătrânului Oppa, vel-fierar peste grajdurile și atelierele Stăpânului. În anii ce au urmat, învățând cum să lucreze potcoave, cuie, sape, pluguri sau topoare, dar și arme și armuri pentru garnizoanele - tambboo ale soldaților din ținut, Urs își însuși aici atât ucenicia în fierărie, cât și o brumă de educație într-ale vieții. Și, vrând nevrând, pentru amândouă l-a avut maestru și model pe severul și asprul fierar. Însă, chiar dacă Oppa era sclav și el, bătrânul nu era nicidecum atât de docil sau umil ca ceilalți servitori din jurul lor. Văzându-l, primul lucru care îți venea în minte era faptul că acela era un om puternic și mândru. Iar impresia asta nu era dată doar de brațele bătrâne și musculoase, ca niște frânghii noduroase împletite împreună, ci mai ales de autoritatea tăioasă a tonului și a purtării sale. Priceperea și loialitatea lui sinceră față de Casa Thaador îl ridicaseră, din stadiul de sclav, până la funcția de vel-fierar, adică de mare fierar al moșiei. Din această poziție, Oppa putea chiar să gestioneze și să controleze munca oamenilor liberi, cum erau cei câțiva armurieri care lucrau în atelierele Stăpânului. Chiar dacă era sclav, în primul rând el era vel-fierarul și maistrul lor, cel de care trebuiau să asculte toți cei care munceau acolo. De fapt, chiar și Stăpânii și soldații lor i se adresau cu acest titlu, rezervat de obicei doar oamenilor liberi, lucru care-l făcea pe Oppa foarte mândru de realizările sale.

Încă de la început, de cum a ajuns să-l cunoască mai bine, Urs a intuit că bătrânul îl considera și pe el una din îndatoriri. Una pe care o dorea transformată cât mai repede într-o altă realizare de prezentat Stăpânului Thaador. Mai toate eforturile didactice ale lui Oppa îl făceau să se simtă ca o bucată încinsă de metal, pe care bătrânul dorea cu orice preț să o modeleze după un tipar pe care-l intuia doar el. Uneori, după câte o lucrare istovitoare în fața forjei și a nicovalei, în timpul unei pauze binemeritate, pe bușteanul cel mare de lângă fântâna din curtea atelierului, îi spunea pe un ton foarte serios:
”Fii cu băgare de seamă, măi copile, căci, dacă vei fi iute de minte și bun de muncă, s-ar putea ca Stăpânul să te lase să conduci atelierele și după ce eu nu voi mai fi. Până acum, altul mai breaz ca tine nu avem prin preajmă și norocul tău ar fi cu adevărat mare, căci orice sclav al moșiei și-ar da și o mână să ajungă în locul meu. Oricum aici, noi o ducem binișor. Crede-mă când îți spun că eu am văzut că nu-i așa în tot locul. Nu cred că ți-ai dori să muncești pe alte moșii.”
”Nu, Oppa.”
”Și nimeni de aici nu și-ar dori asta, dacă ar cunoaște toate lucrurile pe care le știu eu. Eu le spun tuturor povestea mea, dar sunt mulți și cei care rămân surzi la vorbele mele. Și, vorba aia, nu e surd mai mare decât cel ce nu vrea să audă. Am văzut mulți oameni care nu s-a supus regulilor Casei Thaador și care au fost vânduți rapid, ajungând să muncească în minele de fier sau chiar să fie trimiși să lupte cu animalele în arenele templelor. Să te gândești la asta!”
”Da, Oppa.” Urs știa bine ce cazne suportau sclavii pe diferitele moșii ale Stăpânilor astfel că în anii care urmară încercă să facă întocmai, învățând și lucrând cot la cot cu bătrânul fierar, care îi devenise ființa cea mai apropiată și într-un fel chiar familia lui, Oppa fiind modelul pentru ideea lui Urs de tată.


(va urma)

---------------------------------------------
Bear McCreary - Roslin and Adama


---------------------------------------------

Recomandări: vania (molotov), alex mazilu (pentru moni și iri), suzimuzi (coco chanel inspiration), teo (poveste de vis -25), caius (inocentul 19), cristian lisandru (cetatea 18), madi și onu (la mulți ani!), the world in a photo (caii sălbatici din delta dunării), theodora (întrebări și răspunsuri), cronica infinitului (omega 10), caius (inocentul 19), călin (telefonul de la ora opt)

vânătoarea - 2

Foto: Alex Mazilu


Fusese o vânătoare de noorwhali. Își amintea că dormea învelit în pături pe puntea ”Bizonului Albastru”, cea mai mare galeră de pescuit a Stăpânului Thaador. Soarele era încă sus pe cer și nava se îndrepta agale către casă, împinsă de un vânt liniștit și prielnic din pupa. Supraveghetorii erau fericiți, căci în cala navei duceau peste două sute de butoaie de ulei de balenă. Bucuria paznicilor însemna și liniștea echipajului de sclavi. Căpitanul chiar le permise vânătorilor să stea pe punte, printre soldați, în timp ce vâslașii puteau să doarmă și ei, cel puțin atâta vreme cât vântul era de partea lor. Fusese o expediție reușită, chiar dacă durase aproape trei săptămâni și încă nu se încheiase. La început, semnele nu păreau promițătoare și căpitanul Marrgus a trebuit să se îndrepte și mai mult către miazănoapte. Dar, fiindcă nici nu trecuseră încă de mijlocul verii și căldura era încă în toi, ghețurile plutitoare erau mici, iar drumul către țărmurile de răsărit ale Noorlandului a fost mai rapid ca de alte dăți. Sigur de faptul că acolo își va găsi prada, căpitanul i-a dus mai aproape ca niciodată de țărmurile veșnic înghețate ale continentului nordic, chiar dacă riscau să se întâlnească cu navele pescarilor sau ale piraților noorlanzi. Și a avut dreptate. Printre ghețurile plutitoare din apele Mării de Foc, balenele îi așteptau în turme mari și ei au reușit să vâneze trei balene mici, de vreo optsprezece picioare fiecare și una mai mare de aproape treizeci de picioare. Din ele au putut să adune tot uleiul de care aveau nevoie. Acum, după o săptămână grea de vânătoare și de lucru intens, toată lumea era obosită, dar mulțumită că se aflau deja pe ruta de întoarcere. Și nici pirații Nordului nu se arătaseră prin preajma lor. Urs era liniștit la gândul că se îndreptau către Portus Morra, singurul loc pe care îl putea numi, oarecum, casă.

Din perioada copilăriei nu își aducea aminte prea multe, lucru de înțeles, căci fusese conceput într-un țarc de sclavi. După obiceiul Mahay, probabil a fost luat de la o vârstă foarte fragedă din țarcuri și dus direct în serviciul moșiei. Aceasta aparținea Stăpânului Thaador, guvernatorul imperial peste Olatusul de Nord al Waaldirului. Pe acea proprietate crescuse și acela era locul pe care acum îl numea casă. Dar, fiind aceasta totodată și o fortificație a cetelor de luptă din zonă - ce erau puse sub comanda guvernatorului - precum și singurul tribunal al regiunii, era evident că moșia Thaador era ceva mai mult decât o gospodărie obișnuită de stăpân Mahay. Grandioasa reședință a magistratului fusese construită pe o mică colină din imediata vecinătate a orașului-port și avea un drum pietruit cu lespezi mari, care urca către aceasta, pe partea ferită de vânt a dealului. După modelul fortărețelor din Mahay, ziduri lungi de piatră înalte de zece, doisprezece picioare și groase de treizeci, așezate în zig-zag și acoperite cu un val mic de pământ înconjurau întregul deal, oarecum la baza acestuia. Curtea cea mare a întăriturii era împărțită în trei zone: Palatul Magistratului, un tambboo și anexele. Palatul era o clădire impunătoare din piatră albă înaltă care conținea atât Sala mare de judecată cât și apartamentele dedicate Stăpânului și familiei lui. Tambboo-ul era organizat ca orice altă bază a cetelor de luptă, având o curte de antrenament, cămări pline cu mâncare, depozite de arme și multe barăci de lemn, în care să doarmă soldații. Spațiul cel mai mic era dedicat anexelor, locul unde se aflau atelierele țesătorilor, fierăria, armurăria, moara, cuptoarele de pâine, bucătăriile, țarcurile caprelor și al oilor, grajdurile vacilor și locurile de dormit ale robilor, ceea ce făcea din curtea mică de departe cea mai populată, aglomerată și mai sufocantă suprafață din întreaga moșie.


(va urma)

---------------------------------------------
Bear McCreary - Someone to Trust

---------------------------------------------

Recomandări: alex mazilu (astenie de primăvară), vania (serbare), suzimuzi (sweet dreams are made of...), injineru (răpirea), teo (poveste de vis -25), madi și onu (la mulți ani!), theodora (întrebări și răspunsuri), cristi lisandru (poveștile frumoase ale iubirii)

vânătoarea - 1

Foto: Alex Mazilu



Ceea ce îl făcu să se trezească fusese un sunet îndepărtat, înfundat, ritmat, parcă de pași apropiindu-se. Urs deschise ochii cu greutate, încercând să vadă unde era, în timp ce mintea căuta să-i aleagă deja visele de amintiri. Lumina albă prea tare - aproape arzând - îl făcu însă să-i închidă la fel de repede, dar putea să o simtă pulsând chiar și prin pleoape. Își duse instinctiv mâna către gât pentru a pipăi după viziera de zăpadă, dar acela fu doar gândul, căci mâna lui dreaptă părea înțepenită și imposibil de urnit. Miji ochii privind printre gene, dar fața îi era pe jumătate în zăpada și frigul pe care îl simțea chiar și în gură îl amorțise aproape în întregime. Cine știe de când zăcea aici. Încercă să se ridice, dar fiecare mișcare se făcea încet și cu greutate, căci durerile îi asaltau mintea ca și cum toate oasele sale ar fi fost rupte și puse la loc doar de formă. Un picior, apoi celălalt. Se ridică încet. Nu putea să-și pună jos piciorul drept decât cu foarte mare greutate. Vântul sufla în rafale lungi și se simți dezechilibrat când acesta îi pătrunse în gluga cea mare, umplând-o ca un lichid rece ce clocotea zgomotos, făcându-l să tremure involuntar. Se întoarse cu spatele la vânt, strângându-și hainele de blană mai bine pe lângă corp și își puse cu greutate viziera. O făcuse chiar el, din lemn de pin roșu, după modelul celor folosite de noorlanzi. Și-o potrivi mai bine, legând-o cu șnurul de piele după cap, privind apoi atent prin fantele ei înguste. În fața lui, întinderea nesfârșită de gheață și zăpadă îl făcu să simtă un fior pe șira spinării, ca și cum lichidul cel rece din glugă s-ar fi transformat în zeci de mii de ace de gheață, care se revărsau acum peste spatele lui dezgolit. Nimeni și nimic nu se mișca printre dunele de zăpadă iar munții cu crestele strălucitoare de gheață păreau a fi foarte departe și tot la fel de morți. În spatele lui, o plajă bolovănoasă, îngustă și înghețată. După ea, marea. Cât putea cuprinde cu vederea, nimic nu brăzda apele de culoarea cerului. Purtate de vântul rece, valuri mici se spărgeau de pietroaiele gri-verzui de pe mal. La zece picioare de el, o bucată mare dintr-o barcă încă se agăța de uscat, chiar dacă partea din spate plutea deja în apa crescândă a fluxului. Cu ea ajunse aici și trebuie că reușise să o tragă la mal înainte de a se prăbuși el însuși în zăpadă. Îi era frig și foame, iar mintea îi spunea că fără provizii nu poate să zăbovească prea mult într-un astfel de loc. Dar amintirile își făcură loc printre senzațiile de foame și durere, la început răzlețe iar apoi într-un șuvoi neîntrerupt, aducând cu ele deznădejde, mânie, frică, ură, curaj și resemnare.

(va urma)
---------------------------------------------
Bear McCreary - Kara Remembers


---------------------------------------------
Recomandări: vania (recesiune), suzimuzi (sweet dreams are made of...), alex mazilu (în joacă), injineru (răpirea), victor (butoane), cristi dima (pentru tine Lisa 4), flavius obeada (legea primăverii...), madi și onu (indiferența cutremurătoare), carmen (blog de mărțișor), teo (petiție pentru primăvară), world in a photo (sighișoara - turnul cu ceas)

Frica - PAlonul şase

Calin Hera a anuntat noua tema pentru PAlonul VI. Aceasta este "Frica" si este inspirată din PA-ul care a câştigat etapa a V-a (Linie de cod, autor Victor).

Pentru aceasta etapa am pregatit doua PA-uri. Primul se inspira dintr-un fragment de povestire pe care n-am apucat inca sa o prezint lumii. Here you go:

--------------

Vanatoarea

Funia harponului se intinse - o coarda de arc gata sa plezneasca - inclinand barca la tribord.
”Demonul vrea sa ne traga in adanc!” Oamenii lui stiau să recunoasca semnele unei scufundari de adancime si era clar ca asta incerca sa faca prada lor. “Funia va rezista și monstrul trebuie sa se-ntoarca la suprafata, sa respire!” Realiza insa ca acest gand nu venea atat din experienta acumulata cat si din nevoia de a se-mbarbata intr-un moment in care mirosul intepator al fricii devenise foarte real.


----------------


Comoara

Pipaia treptele de piatra in timp ce ochii i se obisnuiau cu intunericul. “Blestemat fie negustorul de lampi!” isi scrasni printre dinti in timp ce-si continua coborarea. Aici jos aerul era uscat si rece ca vantul noptii in desert. Auzi un zgomot si se opri incercand sa strapunga intunericul cu privirea. Se-ndoia ca animalele ar fi putut patrunde pana aici dar sunetul persista. Cand vazu cele doua picaturi sangerii de lumina privindu-l si ii simti dogoarea rasuflarii pe fata stiu ca era deja prea tarziu sa-i mai fie frica.


-----------------

Rob Dougan - Will You Follow Me

Asculta mai multe audio diverse