Fire and Ice…

Din cauza lipsei acute de timp din ultima vreme, a trecut ceva timp de cand  am apucat sa mai scriu cate ceva, fie dintre ale mele, ori despre cele citite. Daca unele din propriile mele personaje si-au pierdut deja rabdarea cu mine, cartile citite s-au tot adunat si stivuit in jurul meu, mai mult sau mai putin cuminti, in asteptarea unei recenzii din partea-mi. Si care devine parca tot mai greu de scris, caci marturisesc ca daca am de ales intre a scrie si a citi, din lene si comoditate probabil, zilele astea am ajuns aproape intotdeauna sa aleg cititul.  

Doar ca, de cateva saptamani am realizat ca ma tot intorc cu gandul la seria lui Mark Lawrence – The Broken Empire (in romana - Imperiul Faramitat, cu primul volum tradus deja - Printul Spinilor).   

Seria aceasta am citit-o acum cateva luni pe nerasuflate si imi placuse si ma afectase aparent destul de profund, insa pana ieri nu am realizat cat de mult doream sa va povestesc si domniilor voastre despre lumea ascunsa in spatele acestor trei carti (Prince of Thorns publicata in 2011, King of Thorns din 2012 si respectiv Emperor of Thorns aparuta in 2013).

Dar sa o luam de la inceput, cu titlul. Fire and Ice este chiar acel Fire and Ice, al lui Robert Frost:

Some say the world will end in fire,

Some say in ice.

From what I’ve tasted of desire

I hold with those who favor fire.

But if it had to perish twice,

I think I know enough of hate

To say that for destruction ice

Is also great

And would suffice.

...si acest minunat poem este perfect pentru a descrie dualitatea constructiei lumii in care se petrec evenimentele, a modului in care vedem si cunoastem personajele, precum si paleta de emotii in care ajungem sa ne raportam la acestea.

Dualitate, caci lumea in care suntem aruncati este un viitor indepartat post-apocaliptic pe teritoriul unei Europe partial nelocuibila din cauza radiatiilor si partial scufundata sub nivelul ridicat al marii, o lume noua in care granitele de mai multe feluri s-au topit in exploziile atomice, iar umanitatea a cazut intr-o organizare de tip medieval. Deci avem arme atomice si fragmente de tehnologie desprinse parca din Razboiul Rece sau din Razboiul Stelelor (nu cel al lui Lucas, ci acela al satelitilor de aparare americani, din timpul administratiei Reagan), la fel cum avem regi, principi, magie, spade din otel, carute, cai si evident mult sange.

Dualitate, caci deopotriva uram si intelegem (si asta poate sa ne rascoleasca) alegerile facute de personajul principal Jorg Ancrath, un antierou cat se poate de intunecat, genial si brutal, bantuit constant de trecut,  crud si ambitios in atingerea telurilor sale, un produs perfect al lumii extrem de dure in care a fost crescut. Si cum stiti deja cat de mult ma atrag personajele acestea foarte complexe, nu va mira probabil sa aflati ca dupa ce am citit trilogia, Mark Lawrence a capatat un loc special printre scriitorii care imi plac.

Fara a va povesti prea multe, va spun ca tanarul Jorg fuge din castelul parintesc cu o banda de talhari de cea mai joasa speta si ajunge sa-i domine pe acestia prin cruzime si inteligenta, capatand  din ce in ce mai bine controlul asupra acestui grup cu ajutorul caruia el spera ca va putea razbuna uciderea mamei sale si a fratele mai mic. 

Deci pe de-o parte crezi ca-i intelegi motivele, dar in acelasi timp realizezi ca personajul lui e unul la fel de ravasit si stricat ca lumea din care se naste si nu ne da chiar nici un motiv sa ne atasam de el, din contra,  starneste dezgust si ura. Caci prin ochii acestui psihopat violent si cinic vedem violuri, torturi si ucideri de oameni nevinovati, lucruri pe care visceral le simtim profund gresite si nedrepte… Si din aceasta cauza stiu si ca multora nu le-a placut seria si nici modul in care Lawrence scrie. Prea multa violenta si moarte e drept, insa, modul in care scrierea lui Lawrence este executata, modul in care cu acest realism brutal ajungem sa cunoastem fragilitatea vietii si a relatiilor tesute intre personaje,  te vor face pana la urma sa accepti ca povestea este despre viata si prietenie, chiar daca este servita intr-un fel extrem de neconventional si pe alocuri deranjant.

„Some said that Red Kent had a black heart, and that might be true, but anyone who had seen him take out a six-strong foot patrol with hatchet and knife would tell you the man had an artist’s soul.”

Ar mai fi de spus ca prima carte din trilogie - Prince of Thorn - este chiar si prima carte a lui Lawrence si lucrul acesta se simte unori in unele schimbari cam bruste de stil, descrieri prea stangace, iesirea din situatii dificile intr-o maniera oarecum prea usoara, atribuita norocului chior de care se bucura personajul principal ecc. Insa scriitura lui se slefuieste foarte bine pe parcursul urmatoarelor doua carti, astfel incat nu pot sa spun ca acest fapt mi-a afectat negativ lectura, si pana la urma, cu putin umor, talentul lui a iesit la suprafata. La capatul cuvintelor din aceasta serie ajungi fascinat ca ai putut urmari ascensiunea lui Jorg Ancrath la putere, transformarea acestuia din print, in rege si imperator.

 

The Last Kingdom - serie TV

ma bucur sa descopar ca seria Saxon a lui Bernard Cornwell (care ne poarta prin cateva episoade importante din istoria Angliei in timpul raidurilor vikinge si despre care va povesteam aici - http://bogdanonin.blogspot.ro/2012/05/seria-saxon-bernard-cornwell.html ) a fost ecranizata pentru TV de catre cei de la BBC, cu un rezultat aparent foarte reusit:

"The series premiered on 10 October 2015 on BBC America, and on BBC Two in the UK on 22 October 2015." - mai zice wikipedia.

Regasire la Perdito Street Station

In primul ar fi vorba de regasirea cu voi, pe care v-am cam pierdut intr-un labirint de viata. In al doilea rand ar fi vorba si de regasirea unui ritm normal de postari cu acest blog sedus si foarte abandonat in ultimii doi ani. Si intrucat a trecut atat vreme de la postarile cu recenzii and stuff, ma gandeam sa reiau obiceiul, insa poate scurtand recenzile astfel incat sa se poata potrivi mai bine ritmului de viata din noul oras, caci by the way acum sunt din nou la Cluj, dupa foarte multi ani. O regasire si din punctul asta. A treia, caci "third time's a charm!"
OK, sa-i dam drumul deci, ca am ramas mult in urma cu recenziile:

Perdido Street Station este prima carte de China Mieville pe care o citesc si cu siguranta nu va ramane ultima. Stiam ca primise aprecieri din partea multora, fiind nominalizata atat la Nebula cat si la Hugo, lucru pe deplin meritat, nu doar pentru bogatia culorilor in care a zugravit contextul , cat si pentru iscusita folosire a limbajului, intr-o stransa corelatie cu structura sociala descrisa.

Caci lumea in care te arunca paginile lui Mieville se numeste New Crobuzon si acesta este un mega-oras aflat in plina revolutie industriala (foarte probabil post-apocaliptica), un megalopolis ca un tablou pictat atat in tusa Dickensiana cat si Orwelliana, cu toate problemele sociale care se nasc de acolo, de la revolta celor asupriti, pana la controlul apasator al politiei secrete, un cazan aflat parca tot timpul sub presiune, un adevarat melting pot de rase si traditii aflate deseori in direct conflict, un melange de tehnologii pe baza de abur si mecanisme cu arc, de tainuite inteligente artificiale si motoare care folosesc principiile magiei, de laboratoare care produc droguri din distilat de vise, de fiinte care traiesc in multidimensiuni, de oameni cactus auto-izolati in ghetto, de oameni pasare timizi, cu legi simple si logice si cate si mai cate. Cartea este un hatis de lucruri, intamplari si personaje, cu un fir rosu care nu devine prea clar decat dupa ce ai trecut binisor prin toata scena atat de bine construita, insa lucrul nu te mai deranjeaza prea mult caci intre timp ai ajuns sa respiri mult mai usor aerul imbacsit al orasului in timp ce ai iesit in cautarea altor surse de mirare si bucurie pe care autorul le-a plantat cu dexteritate in mai toate paginile acestei fascinante povesti. Marturisesc ca la inceput am pus readerul jos de vreo doua ori, caci nu mai eram obisnuit cu lecturarea unor fraze atat de elaborate, mai ales atunci cand ti se pareau aruncate ca intr-o ambianta de cenaclu, de salon, o senzatie accentuata de lipsa initiala de actiune. Dar personajele atat de bine realizate cu trairile si nevoile lor reale m-au chemat de fiecare data inapoi, caci in ciuda lipsei unei directii clare, soarta acestora ajunsese sa te afecteze, sa te intereseze chiar de la bun inceput.

Pe cand actiunea isi face in sfarsit simtita prezenta, pentru a o lua apoi la goana intr-o explozie de evenimente si intorsaturi de situatie care te fac sa te simti rusinat ca ai pus vreodata la indoiala existenta lor, oricum ea – actiunea – nu mai este piesa de rezistenta a acestei constructii, atata vreme cat ai fost deja captivat de tesatura fina a firelor secundare, de panza deasa in care te-ai adancit singur pagina dupa pagina.
China Mieville picteaza abil folosind culoare si nuanta, lumina si intuneric, miros si parfum, gest si privire, sunet si tacere:

(imagine preluata de la http://www.conceptart.org/forums/showthread.php/231026-Perdido-Street-Station-%28unofficial%29-and-other-stuff!)



”The spring warmth was magnified here as if by infernal energy. Derkhan sweated and picked her way through swinging carcasses and slicks of congealing blood. At the back of the room a raised belt dragged heavy meathooks along the ceiling in a remorseless circuit, disappearing into the darker bowels of the charnel-house.
Even the glints of light from knives seemed filtered through ruddy gloom. Derkhan held a posset to her nose and mouth and tried not to gag at the rancid, heavy stench of blood and warm meat.
At the far end of the room, she saw three men congregated below the open arc she had seen from the street. In this dark and stinking place, the Dog Fenn light and air that spilt through from above was like bleach.
At some unspoken signal, the three slaughtermen stood back. The pig-men in the alley above had got hold of one of the animals, and in the midst of a rising wave of curses and grunts and terrified sounds, they hurled her enormous weight through the opening. The pig screamed as she pitched into the darkness. She was rigid with terror as she hurtled towards the waiting knives.”

Inchei aici sperand ca v-am facut putin curiosi.
La buna regasire.

si pentru ca merge bine cu atmosfera cartii...

Partitura tăcerii în trei părți – prima carte

Long time no see! 

Știți deja că am lipsit, iar dacă nu ați băgat de seamă înseamnă că oricum nu mai are rost să vă plictisesc cu scuze de tot felul. Mai degrabă vă spun direct că viața și-a luat partea leului din timpul meu, astfel că ascuțitul cuvintelor se face acum ceva mai rar. Bine, bine, recunosc… mult mai rar! Însă, nu doar în apărarea mea, trebuie să menționez că problema nu apare doar din lipsă efectivă de timp liber, ci și datorită faptului că atunci când ar exista oareșicare disponibilitate de timp, nu apare întotdeauna și cheful de scris sau dispoziția necesară ascuțirii. Și este știut faptul că–i cam greu să faci să mijească la comandă fix momentul în care să ai și inspirație și chef de transpirație și spor la creație… iar fără prezența celor trei elemente ori nu muncești nimic, ori ajungi să o faci degeaba.

Oricum, timpul liber pe care nu mai apuc să-l dedic scrisului l-am alocat cititului (așa, ca să-mi fac cumva și mai mult sânge rău!) și unor seriale foarte faine. Ca urmare, cu scuza asta m-am apucat să-mi fac de lucru și prin ograda blogului care mai trebuia șters de praf și adus la zi, gândindu-mă să vă mai povestesc despre cele citite și vizionate în ultima vreme.

 

Înainte de povestea poveștii v-aș face o introducere la un prolog, adică o introducere a introducerii, ca să iasă simetrică toată treaba. Prologul acesta îmi place foarte mult și ca idee și ca execuție și cred că i s-ar potrivi destul de mult o atmosferă ceva mai deosebită, de genul celor semnate de Jeremy Soule. Așa încât vă invit să dați play și să citiți primele rânduri din ”The Name of the Wind”, prima carte din trilogia Kingkiller a lui Patrick Rothfuss:

”The Waystone Inn lay in silence, and it was a silence of three parts.

The most obvious part was a hollow, echoing quiet, made by things that were lacking. If there had been a wind it would have sighed trough the trees, set the inn’s sign creaking on its hooks, and brushed the silence down the road like trailing autumn leaves. If there had been a crowd, even a handful of men inside the inn, they would have filled  the silence with coversation and laughter, the clatter and clamour one expects from a drinking house during the dark hours of the night. If there had been music…but no, of curse there was no music. In fact there were none of these things, and so the silence remained.

Inside the Waystone a pair of men huddled at one corner of the bar. they drank with quiet determination, avoiding serious discussions of troubling news. In doing these they added a small, sullen silenceto the lager, hollow one. it made an alloy of sorts, a counterpoint.

The third silence was not an easy thing to notice. If you listened for an hour, you might begin to feel it in the wooden floor underfoot and in the rough, splintering barrels behind the bar. It was in the weight of the black stone heart that held the heat of a long-dead fire. It was in he slow back and forth of a white linen cloth rubbing  along the grain of the bar. and it was in the hands of the man who stood there, polishing a strech of mahogany that already gleamed in the lamplight.

The man had true-red hair, red as flame. his eyes was dark and distant, and he moved with the subtle certainty that comes from knowing many things.

The Waystone was is, just as the third silence was his. This was appropriate, as it was the greatest silence of the three, wapping the other inside itself. It was deep and wide as autumn’s ending. It was heavy as a great river-smooth stone. It was the patient, cut-flower sound of  a man who is waiting to die.”

--------------------------------------

Nu-i așa că scrie bine Rothfuss? Sună și curge lin dând impresia unei micro compoziții muzicale formată din trei piese scurte și delicate, atent îmbinate într-o partitură de început, extrem de reușită și perfectă la stârnit apetitul pentru cititul cărămizii de peste șase sute cincizeci de pagini (în format paperback).

OK, ceea ce nu v-am spus încă este că "Numele vântului" este chiar romanul de debut al lui Patrick Rothfuss, astfel încât succesul de care se bucură această carte precum și cea care i-a urmat (”The Wise Man’s Fear”, cea de-a doua carte din trilogia ”Kingkiller Chronicles”) este cu atât mai uimitor, chiar dacă – în opinia mea – binemeritat. Și nu este ușor să scrii un roman de debut de genul ”The Name of the Wind”, deoarece:

Primul lucru pe care l-am remarcat încă de la începutul său – luând în calcul și dimensiunea cărțoiului – era acela că aveam înainte o poveste lungă! Și nu doar lungă ca număr de pagini ci și lungită pe mulți ani, căci începutul de tipul ”Amintiri din copilărie” preconiza un bildungsroman cu accente fantasy. Numai faptul de a reuși să ții treaz interesul cititorului de-a lungul atâtor pagini este o realizare în sine, și Rothfuss o face magistral, aruncând cititorul într-o plimbare/cursă printr-un labirint presărat cu personaje foarte bine realizate, cu acțiune desfășurată pe mai multe nivele, alternând foarte bine dialogul inteligent cu scenele de luptă și umorul fin într-un melange extrem de bine dozat.

Fără a risca să vă stric (prea mult) surprizele ascunse în poveste, v-aș spune că în această primă parte de trilogie ajungem să-l cunoaștem un birtaș pe nume Kote, omul din partitura tăcerilor, care duce o viață aparent monotonă și fără alte griji decât servirea clienților săi și prețul untului* din târg. (*dacă aveți în plan să citiți Rothfuss, țineți minte expresia asta). Ritmul traiului molcom de la han se schimbă însă oarecum pe neașteptate, iar în mijlocul nebuniei la han îşi face apariţia și un cronicar. Cronicarul acesta (cu C mare) este pus pe fapte mari și hotărât să dezlege limba hangiului, ca să scoată la lumină trecutul misterios al acestuia și Povestea (tot cu P mare) vieții lui. Căci hangiul nu-i deloc hangiu, iar viața sa nu-i nici pe departe atât de plictisitoare pe cât fuseserăm momiți inițial să credem.

Dincolo de faptul că lucrurile se complică prin descoperiri și dezvăluiri de tot felul - hangiul dovedindu-se a fi nimeni altul decât Kvothe Bloodless-Kingkiller, cel mai renumit erou sau ticălos (în funcție de sursa poveștii) al epocii sale, în vreme ce ucenicul lui este… haha, asta chiar trebuie s-o citiți singuri – cursul poveștii ne poartă prin copilărie și adolescență, prin muzică și lumină, prin mizerie, întuneric și primejdie, frig, foame și frică, bătăi și înfrângeri, minciună și adevăr, victorii și prietenii, dușmănii și răzbunări, magii și prestidigitații. 

Scriitura lui Rothfuss își propune multe dar și reușește să jongleze bine cu toate bilele lansate în aer, fără să te lase prea mult să respiri. Iar tocmai astfel de momente de respiro sau de pauză s-ar putea ivi destul de des, dată fiind chiar tehnica în care autorul și-a construit această carte. De exemplu, spre deosebire de Abercrombie (care știți deja cât de mult îmi place), unde nu ai niciodată certitudinea că personajul chiar va supraviețui scenei pe care o citești, la Rothfuss dogoarea din unele scene de luptă este subminată și potolită de faptul că noi știm deja că aceea este doar povestea de tinerețe a unui erou pensionat, deci știm deja că el nu se va afla niciodată în pericol extrem, ceea ce adaugă lecturii un mare grad de previzibilitate, ce nu face tocmai bine eșafodajului pe care s-au clădit scenele de suspans. Pe de altă parte, însă, în ciuda acestor neajunsuri comune atâtor alte romane sau povestiri din fantasy, Rothfuss reușește să se detașeze prin stilul și originalitatea cu care combină toate elementele: intrigile, trăirile personajelor, dialogurile (interioare și nu numai) într-o adevărată Poveste (cu P mare). Citind, îl descoperim pe Kvothe ca pe un mare povestitor, ceea ce-l face și pe Rothfuss un abil Povestaș, unul dintre cei mai buni citiți în ultima vreme.

PS - poate data viitoare voi reuși să vă povestesc câte ceva și despre Daniel Abraham.

Peste Red Country cade cerul… sau un alt Abercrombie cu scântei

La așa titlu ce altă muzică de intro s-ar potrivi? Da, știu, știu… mă veți întreba ce are ce Skyfall-ul lui Adele din 007 cu Red Country-ul lui Abercombrie? Păi are, sau cel puțin așa mi se pare mie de când m-am apucat să scriu despre ultima carte a lui Joe Abercrombie. Ca să trag spuza pe turta mea, v-aș spune de exemplu că multe dintre, deja clasicele, personaje abercrombiene din universul First Law au dovedit, aceleași rezistență și spirit încăpățânat care au caracterizat acțiunile celor mai buni agenți 007 (pentru mai mult efect dramatic, aici se poate se poate citi ”double o seven”) în cei 50 de ani filme cu James Bond, pe care îi sărbătorește piesa lui Adele.

Un alt motiv ar fi și acela că unele dintre personajele cărților par să facă o pasiune pentru căderile spectaculoase în râpe și râuri, dar și să împărtășească hobby-ul ultimului James Bond:
”James Bond: Everyone needs a hobby...”
”Raoul Silva: So what's yours?”
”James Bond: Resurrection.”

OK, hai că nu vă spun mai multe, chiar dacă mi-e teamă că am comis-o deja. :)


Nu știu dacă v-am convins la partea cu soundtrack-ul, însă nici nu prea contează, căci indiferent de ce fundal muzical veți alege pentru citit, scufundarea în lumea poveștilor lui Abercrombie va fi completă și extrem de plină de satisfacții, cam ca în cazul degustării unui LSD atent pregătit de Walter Bishop (din Fringe).

Ce mai atâtea vorbe… cartea aceasta este un adevărat cocktail de senzații contradictorii și răsturnări de situații. Shaken, not stirred! Abercrombie este unul dintre scriitorii mei preferați de fantasy, situat undeva destul de sus, pe o poziție fruntașă. Și el se menține acolo, cam de când l-am întâlnit prima oară (cu The Blade Itself), datorită ușurinței cu care reușește (aproape) întotdeauna să te introducă într-un univers generos mobilat cu personaje credibile și destine memorabile. Cred că v-am mai spus faptul că ador rețeta după care își ”coace” personajele, amestecând binele și răul atât de mult în sufletul acestora, încât tu ca cititor nu-ți mai amintești dacă-ți place personajul acela pentru că era un băiat rău cu intenții bune, sau unul care pornise la drum pozitiv și pe care îl găsim apoi aruncat de viață tocmai în partea ei cea mai întunecată… Aici seamănă mult cu moșul Martin (George R.R.) și cred că tocmai o astfel se comparație mă și mânase inițial să pun mâna pe prima carte din seria The First Law.

În cel mai pur stil abercrombian, Red Country începe într-un mod la fel de sângeros ca și celelalte volume sau stand alone-uri din universul F.L., aruncându-ne într-o situație limită unde – prin trăirile și sentimentele extreme ale personajelor – putem începe să cunoaștem mai bine protagoniștii aventurii pe cale să înceapă. Aici simt nevoia să pun un mic aviz cititorului care va trece pragul acestei cărți: este adevărat că personajele principale ale poveștii sunt Shy, Lamb și Temple, dar, în ciuda numelor lor, nimic nu este ceea ce pare a fi, așa că – vorba lui Shy – nu vă bazați pe faptul că acestea ar fi și descrieri ale personajelor… căci nu sunt. Shy și tatăl ei vitreg, Lamb sunt nevoiți să înceapă o urmărire a unui grup de bandiți, spre a elibera doi copii răpiți de aceștia, în vreme ce în alt fir narativ, Temple, un avocat/notar al unei companii de mercenari începe să aibă dubii că își mai dorește să rămână alături de banda aceea de tâlhari și criminali.

Of, câte v-aș mai spune, nu doar despre firul narativ, atmosfera de western în care ne afundăm tot mai mult, dar și despre personajele cu care ne înconjoară autorul chiar de la început. Unele sunt noi și foarte savuroase, tipuri cu care te poți împrieteni rapid, în vreme ce altele sunt cunoștințe mai vechi, căci ne întâlnim aici și cu eroi din celelalte cărți, care ajung din varii motive să străbată, alături de noi, tărâmul inospitalier al Frontierei. Fără a risca totuși (prea mult), v-aș spune că trupa mercenarilor este condusă de nimeni altul decât Nicomo Cosca, bătrânul condotier bețivan care organizase apărarea orașului Dagoska în ”Before They are Hanged”, sau care o ajutase pe Monza Murcatto în ”Best Served Cold”. Tot din trupa asasinilor lui Murcatto îl veți recunoaște și pe Friendly, un criminal obsedat de numere, devenit acum locotenentul companiei lui Cosca, ajunsă să lucreze, prin contract, cu Inchiziția. Tot aici, printre paginile ”tărâmului roșu”, îl putem reîntâlni și pe Caul Shivers, venit tocmai din Nordul pacificat, un războinic fără război, care pare să fie în căutarea unei răfuieli care să-i aducă împăcarea (tipic pentru Abercrombie, aș zice). Apropo de Nord, avem până și doi boi botezați Calder și Scale…

Mă opresc aici, pentru a nu vă strica plăcerea lecturii sau surprizele pe care Abercrombie le-a plasat cu abilitate la multe dintre cotiturile potecilor care străbat acest târâm al făgăduinței lovit de febra aurului și populat cu Stafii de toate felurile…

multe și (nu prea) mărunte, într-un coș de vară

Liniștea (cu „L” mare) trona pe aici în ultimele săptămâni, fiind atât de profundă încât ar fi riscat să spargă timpanele Vizitatorilor...

am avut noroc că aceștia și-au rărit vizitele, fiind probabil și ei goniți prin munți sau pe la mare de căldura asfaltică a Orașului. unul scris tot cu „O” mare, să se potrivească oricărei urbe vrem noi.

dată fiind absența, nu m-a surprins prea tare să văd cutia cu scrisori plină, mirându-mă însă faptul de a găsi un morman respectabil cu știri despre lucruri faine realizate de ilegaliștii despre care știam că se luptau cu vipia prin codri și pe poteci montane sau pe interminabile plaje cu nisip enervant de fin și capcane bogat ornate cu scoici. dar, se pare că au avut și timp pentru altceva decât plimbări și plajă, drept pentru care v-am pregătit o listă cu ultrascurte sau un coș de vară ( inițial scrisesem „coș cu bunătăți”, dar am modificat căci avem și o veste mai puțin bună):

- înainte, însă, de a trece la știrile de pe frontul ilegalist, trebuie să vă spun că de la începutul acestei luni pe biroul meu și-a făcut culcuș și cel de-al VII-lea volum colectiv ”Amprente Literare”. introducerea acestuia este semnată de fondatorul cenaclului, scriitorul Cristian Lisandru: 

„ În acest al şaptelea volum al antologiilor „Amprente Literare”, strunele trupului vibrează/ până la ultimul strop de sânge (Mihaela Aionesei), doarme pământul/ legănat la ceas de  taină/ de ochiul nevăzut/ al Creatorului (Elena Marin Alexe), degetele albe mereu speriate de atingeri/ acum zac albăstrite/ cu buzele deschise spre nicăieri ahotnic (Maria Ileana Belean), iar ceasul uitării bate/ ca o inimă rănită (Vasile Bledea Budeşti). Stare de bine, sete literară neostoită.

         E ca atunci când iubeşti două femei/ una mai frumoasă decât cealaltă/ nu le lipseşte nimic/ două amfore cu vin fiert/ din care te îmbrătişează aburul (Dan Petruţ Cămui), o descătuşare emotivă aşezată în umbra de vorbă rămasă pe buze  (Silviu Crăciunaş), în timp ce mantia albă,/ spălată de lumina dimineții,/ acoperă dealurile/ care au genunchii la gură (Ovidiu Cristian Dinică).

        Amprenta inconfundabilă a dorului, omniprezentă – Să te tot fi dus,/ Acolo unde eu nu pot ajunge decât cu gândul./ Însă gândul meu e mut şi nu are putere să ţipe (Tudor Enea) -, induce chemarea fierbinte a dorinţei nestăvilite – Aşteaptã-mã, iubire, cu macii tãi de foc,/ Împart cu tine mãrul, în umbra unui vis (Maria Ieva).

        Asumarea obiectivă a unei priviri retrospective – nu am ştiut niciodată/ să îmi expun tabloul durerii/ poate fiindcă viaţa mea/ nu e demnă de o galerie de artă (Geanina Lisandru)  deschide, firesc, poarta către lumea în care o femeie a ţipat a moarte şi a viaţă/ cu vara strânsă la piept (Cristian Lisandru), iar certitudinea unei concluzii – când n-am mai ştiut în care parte mă poartă valul zilelor,/ am simţit că pretutindeni sunt departe (Lia Mureşan) – se alătură gândului izvorât din acceptarea, fără rezerve, a realităţii – știu că mi-a venit vremea./ vreau să zbor,/ dar mă încurc în liniile de forță/ și realizez că înălțimea îmi poate fi fatală (Bogdan Onin) -, pe ritmul năvalnic al cordului poetic – Inima mea – clepsidră pe jumătate,/ caută asiduu/ să-şi întregească existenţa,/ să lase dragostea…/ să curgă (Alin Terheş).

     Un volum consistent care strânge între copertele sale stiluri diferite şi destine aflate în convergenţă literară, un volum trudit şi meritat de toţi cei paisprezece autori, alăturându-se celor şase volume editate până acum, îmbogăţind, prin frumosul cuvintelor scrise în paginile sale, zestrea scrisă a acestui cenaclu şi a fiecărui autor în parte.”

- o altă apariție ce trebuie semnalată este Revista Suspans, ajunsă la numărul 27. de citit AICI.  din cuprins remarc cu plăcere o proză scurtă pe care o cunosc și o apreciez mult, și anume povestirea „Utimul tablou” a lui Cristian Lisandru, pe care îl felicit. aceasta se poate citi AICI.



- ieri a murit scriitorul britanic Harry Harrison, tatăl unor romane precum ”Bill, the Galactic Hero”, ”Deathworld”  sau ”Make Room! Make Room!” carte care a și fost adaptată ca scenariu pentru memorabilul film ”Soylent Green” din 1973, cu Charlton Heston.

- în altă orine de idei, v-aș mai spune că în scurta mea perioadă de ilegalist prin munți m-am apucat de citit „Drood” și că îmi place foarte mult. romanul lui Dan Simmons este un cărțoi mare (peste 900 de pagini ”or so”), dar a fost construit ca un mecanism complex, plin de angrenaje și piese în mișcare, acesta fiind și un decor care face ca povestea să pară foarte plină de acțiune (chiar dacă nu-i întotdeauna așa). personajele sunt  bine realizate, complexe și acaparatoare, cu vieți, vicii și motivații foarte credibile, care te cuceresc rapid. atmosfera victoriană este sofisticată și rafinată, pur și simplu: ”exquisite” și te îmbie la lectură. scufundările în lumea fantastică a lui Simmons au fost atât de plăcute, încât am ajuns foarte rapid dincolo de mijlocul cărții fără să-mi dau prea mult nici seama, nici silința.

pe final, trebuie să mai fac o scurtă observație. dat fiind faptul că în ultimii ani am citit SF & F mai mult  în engleză, cred că îmi pot permite să remarc că traducerea în română mi s-a părut extrem de nimerită și acordată pe atmosfera romanului. așa „DA” și mai vrem. se aude, domnu' Pricăjan? :P      



- în ciuda tumultului de pe scena politică, parcă n-aș mai vrea să comentez, căci majoritatea cititorilor mei îmi cunosc orientarea și părerile. vă spun doar, că în cazul în care țara asta nu-și descoperă rapid o șiră a spinării și respectul față de demos-kratos (și de exemplu, referendumul nu va fi validat, pe cine știe ce scuză) eu voi fi unul dintre cei care vor ieși în stradă. pentru că nu-i normal ca un dictator să ostracizeze un întreg popor, ci ca poporul să-l ostracizeze pe el...  nah, că mi-am vărsat năduful.


- era să uit! pe Cititor SF, Tudor ne invită să parcurgem o listă cu „proză scurtă minunată la liber”, AICI. eu am citit deja mare parte din ele și vă pot spune că merită să vă aruncați asupra lor! mulțumim Tudor.