Foto: Alex Mazilu
Ceea ce îl făcu să se trezească fusese un sunet îndepărtat, înfundat, ritmat, parcă de pași apropiindu-se. Urs deschise ochii cu greutate, încercând să vadă unde era, în timp ce mintea căuta să-i aleagă deja visele de amintiri. Lumina albă prea tare - aproape arzând - îl făcu însă să-i închidă la fel de repede, dar putea să o simtă pulsând chiar și prin pleoape. Își duse instinctiv mâna către gât pentru a pipăi după viziera de zăpadă, dar acela fu doar gândul, căci mâna lui dreaptă părea înțepenită și imposibil de urnit. Miji ochii privind printre gene, dar fața îi era pe jumătate în zăpada și frigul pe care îl simțea chiar și în gură îl amorțise aproape în întregime. Cine știe de când zăcea aici. Încercă să se ridice, dar fiecare mișcare se făcea încet și cu greutate, căci durerile îi asaltau mintea ca și cum toate oasele sale ar fi fost rupte și puse la loc doar de formă. Un picior, apoi celălalt. Se ridică încet. Nu putea să-și pună jos piciorul drept decât cu foarte mare greutate. Vântul sufla în rafale lungi și se simți dezechilibrat când acesta îi pătrunse în gluga cea mare, umplând-o ca un lichid rece ce clocotea zgomotos, făcându-l să tremure involuntar. Se întoarse cu spatele la vânt, strângându-și hainele de blană mai bine pe lângă corp și își puse cu greutate viziera. O făcuse chiar el, din lemn de pin roșu, după modelul celor folosite de noorlanzi. Și-o potrivi mai bine, legând-o cu șnurul de piele după cap, privind apoi atent prin fantele ei înguste. În fața lui, întinderea nesfârșită de gheață și zăpadă îl făcu să simtă un fior pe șira spinării, ca și cum lichidul cel rece din glugă s-ar fi transformat în zeci de mii de ace de gheață, care se revărsau acum peste spatele lui dezgolit. Nimeni și nimic nu se mișca printre dunele de zăpadă iar munții cu crestele strălucitoare de gheață păreau a fi foarte departe și tot la fel de morți. În spatele lui, o plajă bolovănoasă, îngustă și înghețată. După ea, marea. Cât putea cuprinde cu vederea, nimic nu brăzda apele de culoarea cerului. Purtate de vântul rece, valuri mici se spărgeau de pietroaiele gri-verzui de pe mal. La zece picioare de el, o bucată mare dintr-o barcă încă se agăța de uscat, chiar dacă partea din spate plutea deja în apa crescândă a fluxului. Cu ea ajunse aici și trebuie că reușise să o tragă la mal înainte de a se prăbuși el însuși în zăpadă. Îi era frig și foame, iar mintea îi spunea că fără provizii nu poate să zăbovească prea mult într-un astfel de loc. Dar amintirile își făcură loc printre senzațiile de foame și durere, la început răzlețe iar apoi într-un șuvoi neîntrerupt, aducând cu ele deznădejde, mânie, frică, ură, curaj și resemnare.
(va urma)
---------------------------------------------
Bear McCreary - Kara Remembers
---------------------------------------------
Recomandări: vania (recesiune), suzimuzi (sweet dreams are made of...), alex mazilu (în joacă), injineru (răpirea), victor (butoane), cristi dima (pentru tine Lisa 4), flavius obeada (legea primăverii...), madi și onu (indiferența cutremurătoare), carmen (blog de mărțișor), teo (petiție pentru primăvară), world in a photo (sighișoara - turnul cu ceas)
Postări
.jpg)
Din ce în ce mai mult mă atrag poveştile tale, Bogdan. Aştept cu nerăbdare continuarea şi mai ales... vânătoarea. Deja mă întreb care va fi rolul personajului: vânătorul sau vânatul? Indiferent în ce postură se va afla, începutul pare să anticipeze o vânătoare aparte în ţinutul alb neprimitor. Voi fi pe fază. :D
RăspundețiȘtergereBine te-am regăsit, Bogdane, mă bucur că începi un nou text. Nu ştiu despre câte episoade va fi vorba, însă ştiu că vor fi citite cu plăcere şi cu atenţie de către musafirii tăi. Mă bucur să mă număr printre ei. Dacă mi se permite, poate renunţi la unul dintre cei doi "parcă" (primele trei rânduri ale postării). Dar este doar o sugestie.
RăspundețiȘtergerePun un accent pe acest pasaj, foarte bine alcătuit:
"O făcuse chiar el, din lemn de pin roșu, după modelul celor folosite de noorlanzi. Și-o potrivi mai bine, legând-o cu șnurul de piele după cap, privind apoi atent prin fantele ei înguste. În fața lui, întinderea nesfârșită de gheață și zăpadă îl făcu să simtă un fior pe șira spinării, ca și cum lichidul cel rece din glugă s-ar fi transformat în zeci de mii de ace de gheață, care se revărsau acum peste spatele lui dezgolit. Nimeni și nimic nu se mișca printre dunele de zăpadă iar munții cu crestele strălucitoare de gheață păreau a fi foarte departe și tot la fel de morți. În spatele lui, o plajă bolovănoasă, îngustă și înghețată. După ea, marea."
Poate că aici s-ar putea da o altă formă, în aşa fel încât ideea să curgă cât mai literar cu putinţă, acel "trebuie că" forţând un pic nota (o altă sugestie, tu decizi):
"Cu ea ajunse aici și trebuie că reușise să o tragă la mal înainte de a se prăbuși el însuși în zăpadă."
Aştept cu interes continuarea, Bogdan. Remarc atenţia pentru detalii, ceea ce mă atrage foarte mult atunci când este vorba despre textele de proză.
O noapte liniştită, gândurile mele bune pentru voi!
Carmen, îți mulțumesc frumos pentru aprecieri. vânătoarea și vânatul vor fi dezvăluite în următorul episod, dar rolurile de vânător și respectiv de vânat nu au fost definitiv atribuite, astfel ca povestea să-și păstreze un oarecare mister :)
RăspundețiȘtergereCristian,
RăspundețiȘtergerechiar dacă o știi deja, îți mai spun încă o dată: îți mulțumesc frumos pentru atenția cu care îmi citești textele și pentru sfaturile bune pe care mi le oferi. le-am urmat, căci aveai dreptate... acel ”parcă” era redundant iar acel ”trebuie că” trebuie (sic) îndulcit cumva. știu că sună mai dur, dar a fost o alegere voită sau impusă de context, întrucât limbajul avea nevoie de anumite expresii puțin mai arhaice, mai dure, ca un fel de oglindă suplimentară a lumii în care se vor mișca aceste personaje. ar fi fost mai simplu să folosesc ”probabil” în locul lui ”trebuie că” dar parcă ar fi știrbit puțin personajul pe care-l vei descoperi mai târziu, ca fiind ceva mai primitiv, asemenea lumii în care se mișcă... poate mă gândesc la un alt arhaism în acel loc...
scuze, pentru întârzierea în răspunsuri, dar ieri am aruncat prosopul foarte devreme, căci mă încearcă o răceală, astfel că am reușit să vă citesc comentariile de-abia acum :)
Vrem capitolul doi. Atmosfera dezolantă pe care ai descris-o mi-a dat fiori. Sper într-o continuare cu multă acţiune, care să încălzească puţin deşertul arctic pe-acolo. :D Şi stai şi tu mai mult pe lângă foc şi nu te mai căţăra pe acoperişuri că de-aia răceşti. :p
RăspundețiȘtergereOK, Victor, vine și continuarea. promit să nu mai stau cocoțat pe acoperiș, chiar dacă vântul rece pe care-l înfrunt acolo are ceva din suflul arctic din povestire, deci aș putea să o consider ca fiind un fel de documentare, nu-i așa?
RăspundețiȘtergere