one day...

sau cursa după timpul care fuge
plus ceva ultrascurte
  
n-am avut timp / chef / litere să mai scriu pe aici, căci am încercat să închei alte proiecte. asta cu literele poate suna ciudat, știu, dar câteodată literele par să-mi fie date într-o cantitate fixă, cam 3500 de cuvinte sau douăzeci de mii de caractere (cu spații) pe zi, astfel că dacă am decis să le cheltui într-un alt proiect, nu-mi mai ajung pentru postări pe blog sau pe facebook :)  v-am lămurit? 

oricum, cum se vede și din titlu, revin la o obsesie de-a mea (și de-a multora dintre noi, cred), timpul și împărțirea lui astfel încât să se ajungă pentru toate cele, adică un fel de ”offf offf, măăăi măăăăi”, toți  avem atât de multe de făcut, citit sau scris și atât de puțin timp... 

totuși, fiți pe pace, n-o să mă plâng (prea mult) în rândurile care urmează. mai degrabă, dacă tot ar fi să încadrez postarea asta sub o temă, ar merge mai degrabă sub una motivațională sau tehnică (gen ”how to do…”) așadar puteți să citiți mai departe în relativă siguranță.  
de fapt, îmi dau seama acum că aș vrea să vă spun ce anume fac eu atunci când mormanul din ”to do list” devine prea mare, iar gâtlejul clepsidrei se face (parcă de-a dracului) mai larg, accentuând alunecarea nisipului. 

în primul rând, la fel ca-n faimoasele card-uri de ”keep calm and…” eu mă apuc să trec în revistă proiectele și (nelipsitele dead line-uri) căutând un capăt de care să le apuc pe fiecare în parte. de fapt, caut un imbold în plus pentru a mă mobiliza chiar și numai în cazul unuia singur, un punct de care să-l prind și să-l macin, să-l absorb mai repede în delicatul sistem de priorități pe care mi l-am construit. și fac asta fără a ține cont dacă proiectul acela este unul urgent sau doar unul ținut pe linia de rezervă… până la urmă, cheful și inspirația vin mai ușor atunci când te-ai prins în horă, în mijlocul acțiunii… deci contează mai puțin cum ai pornit motorul. o cârpă cu motorină pusă sub el poate să-l dezmorțească în toiul iernii învrăjbirii cu inspirația, nu mai contează…  chestia este să-l faci să toarcă din nou. 

de multe ori folosesc ca momeală scrieri trase pe linia moartă, manuscrise care trebuie puse pe curat, astfel că în momentul în care simt că blocajul și-a relaxat mușcătura, pot să mă întorc la toarcerea fuiorului cu termenul cel mai urgent.  iar munca din șezătoare se poate condimenta cu diferite soundtrack-uri, după gust. pentru astăzi, eu vă propun asta:  

nu știu dacă ați remarcat, dar melodia asta pomenește de niscaiva povești care s-ar putea depăna într-o zi. nimic nu-i întâmplător :) și așa ajungem la coșul cu povești. prima ar fi aceea că de la începutul lunii a apărut o nouă revistă de suspans. chiar așa se și numește: Revista de Suspans. știu, trebuia să vă scriu despre asta acum două săptămâni, dar am pomenit la vremea respectivă despre lansarea ei pe facebook și nu s-au mai ajuns literele și pentru aici. :) lamentabilă scuză, dar asta-i tot ce pot la momentul acesta.
un promo al RdeS:



ce să vă spun despre Revista de Suspans? în primul rând, că o găsiți AICI, cu un număr nou la începutul fiecărei luni, că este bine păstorită de Mircea Pricăjan, ceea ce se vede deja din primul număr, zic eu, foarte reușit atât cantitativ cât și calitativ. ar fi de remarcat și timpul foarte scurt în care Mircea a reușit să o pună pe picioare după plecarea de la suspans.ro. mai multe detalii despre alegerea sa găsiți în editorialul său, AICI.




după cum se vede și din copertă, aici mai găsiți proză, recenzii de carte şi de film, eseuri, interviuri etc. în acest prim număr am şi eu un text mai de început, cu „Moș Goangă și Badea Rădescu”. aș zice că merită să vă abonați la newsletter (AICI) sau să dați un like pe FB (AICI).

alte știri, pe scurt:
---

Ștefan Ghidoveanu alias Moshul SF se pregătește de ofensivă pe frontul editorial. îi urăm un blitzkrieg de succes! mai multe detalii AICI.

---

Michael Haulică tocmai a făcut 25 de ani de carieră în SF&F. pentru a-i ura „la mulți ani!” intrați AICI.   

---

și Florin Pîtea a ajuns la 20 de ani de la debut. printre altele a fost sărbătorit și la radio românia cultural, în emisiunea lui Ștefan Ghidoveanu, după cum putem citi și pe blogul Țesătorului, AICI. la mulți ani cu spor!

---

cam atât pentru astăzi, vă las cu Hobbit-ul pe care-l așteptăm mai mult sau mai puțin răbdători...

Moș Goangă și Badea Rădescu

----------

o bucățică de proză scurtă.


Pe cei doi i-am cunoscut într-o vară pe când ne pregăteam de niște drumeții pe lângă Dunăre. Ajunsesem prea devreme la o gară de unde trebuia să aștept doi colegi de drumeție și m-am gândit să pierd vremea dând o raită prin satul ale cărui străduțe înguste și șerpuitoare mă îmbiau la plimbare. Moș Goangă și Badea Rădescu erau un adevărat cuplu de scenă. Erau amândoi bătrâni și amândoi extrem de mândri de faptul au ajuns decanii de vârstă nu doar ai comunității lor ci și ai zonei, pe o rază de câțiva kilometri în jurul sătucului în care locuiau. Proclamau acest lucru așezați la o masă pe terasa barului "Victoria's Secrets", unde stăteau cât e ziulica de lungă să privească drumul principal și pe cei care treceau pe acesta. Comentau cu glas tare tot ceea ce nu se potrivea cu șablonul în care încadraseră ei lucrurile lumii care-i înconjura. Și activitatea aceasta îi ținea ocupați o bună parte din vreme.

Adevăratul nume a lui Moș Goangă se pierdea în negura timpului și doar câțiva din cei mai bătrâni îl știau pe "numele cel bun", adică Nicolae Furnică. Porecla ajunsese nume iar numele se pierduse, cum se întâmpla de multe ori in comunitățile mici. Badea Rădescu se trăgea dintr-o familie de evrei bănățeni mutați cu forța în zona Bărăganului și astfel se explică cum de ținea morțiș la formula aceasta. Oricum, aceasta era rezervată doar celor care îl cunoșteau foarte bine, căci altfel se prezenta cu titulatura completă: Căpitan Shlomo Radmann. Numele evreiesc și-l recuperase doar după Revoluție căci până atunci, după spusele lui, “armata și sistemul îl obligaseră să-l schimbe și să poarte un nume românesc”. Dar ceea ce-i făcea cu adevărat fericiți pe amândoi era să povestească oricui istoria momentului în care s-au întâlnit și în care se împrieteniseră pe viață. Oricui, cu condiția să fie omeniți cu câte o tărie la birtul cu terasă din sat.

“Păi era prin iunie '42 și unitatea noastră era staționată la Ploiești.” Povestea era începută, ca de obicei, de Badea Rădescu, Căpitanul Radmann pentru străini. “Compania mea era răsfirată printre toate instalațiile rafinăriei. Aveam sub comandă doar vreo 120-130 de băieți, căci efectivele noastre scăzuseră după înființarea noilor divizioane care au fost trimise în Crimeea."Așezarăm tunurile Vickers de 75 în trei amplasamente bine gândite și apărate, în vreme ce pe cele mai mici, Rheinmetall-urile de 37 le-am lăsat mai în interior, către centrul rafinăriei. Stăteam și fumam mai toată ziua căci știam că rușii bombardau mai ales zona Sulina, Constanța, Tulcea și Sf. Gheorghe sau zona frontului pe la Tiraspol și Nicolaev.” În momentul acela povestea era preluată de Moș Goangă, care își dregea vocea în vreme ce Badea Rădescu mai lua o înghițitura din vodca ieftină cu care fusese cinstit.

“Eu făceam parte din echipa de întreținere a cailor din unitate. Când m-au luat la oaste m-au întrebat dacă mă înțeleg bine cu animalele, în special cu caii. Și le-am zis că da, crezând că o să mă trimită la cavalerie. În schimb, am ajuns la grajdurile atelajelor pentru tunuri. Și toată ziua ‘grijeam de cai, curățând grajdurile, potcovindu-i sau țesălându-i. Pe data de 12 iunie eram la pășune cu ei, pe un câmp de lângă unitate. Stăteam pe spate mestecând un fir de iarba, când s-a întâmplat blestemăția! La început am crezut că îmi bâzâia o albină în ureche, dar nici urmă de așa ceva. Zgomotul era din ce in ce mai tare și pe deasupra auzeam și alte voci. M-am ridicat în picioare și nici urmă de oameni în jurul meu. Doar caii care stăteau liniștiți. Și credeți-mă că animal mai sensibil decât calul eu n-am văzut. Dacă ar fi auzit și ei ceva s-ar fi speriat fără-ndoială. Dar ei erau cuminți, păscând în continuare.”

“Vezi, era totul în capul lui” interveni pentru o clipă și Căpitanul Rădescu-Radmann încercând să amplifice momentul cheie al povestirii.

“Așa este, vezi Dumneata începusem să am vedenii în urechi căci nălucile îmi și vorbeau acum.” “Halucinații...” interveni, din nou fostul său comandant, corectându-l.
“La început m-am speriat căci credeam că dracii veniseră să mă ia, și-mi vorbeau pe limba diavolului. Inima stătea să-mi sară din piept și apoi m-am liniștit căci am început să aud și muzică. Înțelegi Dumneata, dracii nu cred că veneau să te ducă cu alai muzical. Stând așa am început să aud vocile tot mai bine și mi s-a părut că recunosc anumite cuvinte. Până și muzica mi se părea cunoscută. Și atunci mi-a picat fisa. Nae a lu’ Paraschiv - care era vecin cu casa lu’ moșu’ meu - lucrase în America. Fusese acolo să facă bani și când s-a întors de acolo s-a chiaburit. A cumpărat pământ mult și case, vite și cai. Bașca și-a mai luat și niște argați. Nae mai avea obiceiu’ să ne vorbească nouă, pruncilor de pe uliță în americană, să ne arate câte învățase el acolo. Și mai avea și o sculă de făcut muzică, o gramofoană d-aia cu discuri. Și muzica lui semăna cu tămbălăul dracilor din capul meu. Și cuvintele păreau a fi la fel. Și atunci m-a lovit ideea.”

Badea căpitan interveni din nou la acest punct, dându-i ocazia lui Moș Goangă să-și savureze paharul cu băutură:
“Și numa’ ce mă trezesc cu flăcăul ăsta venind în fugă către mine, zbierând din toți rărunchii că ne atacă americanii. Îl opresc. Stai mă, așa, ii zic, da’ de unde știi tu asta, că la radioul de companie nu s-a transmis nimica? El nimic, că știe, că-i adevărat și că-i groasă rău. Că ăia vin peste noi cu avionu’ și bombarda și că trebuie să ne pregătim. De unde știi tu, mă? Eu tot încerc eu sa aflu. Parcă-l văd și acum. I-am auzit dom’ Căpitan, îmi zice el plecând privirea, și îi aud și acum. Înțelegi dumneata? Noi nu auzeam nimica dar ăsta ne spunea că-i aude. Bine mă, îi zic, și de unde vin? Și el îmi arată, uite de acolo! Cum tot n-aveam nimic de făcut, mă apuc să dau alarma, barem să-i mai scot din amorțeală pe băieți. Pe Goangă îl țin lângă mine, să-mi spună ce aude.” La momentul ăsta, badea căpitan mai face o pauză de efect, dând pe gât și ultima gură de vodcă.

“Și să vezi comedie, la nici 5 minute de la alarmă începem să vedem hardughiile americanilor. Să fi fost șase sau șapte Liberatoare, d’ alea cu 4 motoare. Mari cât casa și puse pe rele. Ele vin jos că nu se așteaptă ca noi să știm ce ne paște. Noi începem să tragem că suntem deja aranjați, pregătiți și cu alarma dată... Bum, bum, ta-ta-ta-ta-ta și tot așa taică, ca să-i punem pe fugă. Ăștia se sperie că noi nu eram prinși pe picior greșit așa cum se așteptau ei, astfel că încep să arunce bombele la-ntâmplare. Noi reușim să le-mpușcăm câteva motoare și două fortărețe se lasă pe pășunea de lângă rafinărie iar celelalte ambalează sfârlezele și o iau la goană.”

Ajuns la acest punct, badea căpitan mai face o pauză să-și tragă suflul și să mai bea o gură de vodcă din paharele ce fuseseră umplute între timp de către birtașul ce-mi sugeră din privire să le mai ofer bătrânilor încă un rând. Moș Goangă își drese glasul și preluă povestea.

”Și acum vine partea interesantă. Că trebuia să ne gândim cum să le spunem superiorilor că...” Dar Moș Goangă se opri din povestit întrucât mă văzu ridicându-mă în picioare după ce mă uitai la ceas. ”Ce faci, măi băiete? Pleci acum la final?” În timp ce le plăteam consumațiile am încercat să le povestesc despre trenul care sosea cu doi prieteni care trebuiau așteptați la gară.
”Ahh, trenul. Apăi poți să stai liniștit că tocmai anunță Măria de la gară că trenul dumitale are întârziere jumătate de oră. Numai bine cât să ne mai dai un rând și să-ți spunem de medaliile și de laudele primite după aia.”


---------

---------

erau pe-acolo: adela, vania, caius67, gabrieladsavitsky, carmen, victor, alex, maria, suzimuzi, lubileah, cristilisandru, cristidima, teonegura și geaninalisandru