vânătoarea - 10

”Demonul vrea să ne tragă în adâncuri, ca pe Hallar!” Oamenii lui știau să recunoască semnele unei scufundări de adâncime și era clar pentru toți că Doi Colți încerca să facă chiar asta.
”Dar funia va rezista și va trebui să se întoarcă la suprafață, să respire” își spuse Urs, însă realiză că acel gând nu reprezenta atât vocea experienței acumulate, cât nevoia de a se îmbărbăta în acel moment în care, în jurul său, mirosul înțepător al fricii devenise extrem de real. El și oamenii aceia erau sclavi și vor rămâne pentru totdeauna, pentru tot restul vieții lor. Asta însemna că, în afara băuturii și a sclavelor de plăceri, nu li se puteau oferi alte premii, nici chiar în cazul unei capturi foarte bune. Văzuseră cu toții multe vânători transformate în dezastre, momente dificile în care vânătorii deveneau vânatul animalelor rănite și-nfuriate. Privi coarda harponului. Era întinsă, dar rezista și se-ngropase puțin în scândura de pe marginea bărcii, făcând ca lemnul cel vechi să pară un burete umed și moale. Părea că peștele acela își dorea să se scufunde cât mai adânc, trăgându-i tot mai departe de galeră. Puterea acelui pește era imensă și văzu că se mișcau din ce în ce mai repede. Barca lor prinse viteză iar vâslașii realizară că nu mai puteau să se opună înaintării ei. În goana peste ape, tăiau valurile ca o navă, iar spuma de pe creasta lor se spărgea într-o nor fin, sărat și foarte rece, care se lipea parcă de fețele lor speriate. Vedeau cu toții că lăncierul nu vrea să iasă la suprafață, însă ei continuau să se îndepărteze tot mai mult de navă. Astfel, Urs a decis să taie frânghia și să se întoarcă. Pur și simplu nu merita să mai piardă alți oameni și știa că Stăpânul ar fi fost de aceeași părere. Nici un fildeș nu era atât de prețios încât să merite sacrificarea deliberată a unui sclav vânător. Iar vânătoarea asta îi costase deja viața lui Hallar. Urs îi făcu un semn lui Ori iar acesta luă o toporișcă cu coadă scurtă și se porni spre proră, către inelul de fier de care era legată frânghia harponului. Ridică toporișca pentru a se pregăti să taie coarda, când o puternică lovitură făcu barca să se clatine și să trosnească din toate încheieturile. Probabil se loviseră de o stâncă ascunsă sub apă și imediat barca începu să încetinească. Parâma nu mai era deloc întinsă, ca și cum ar fi pleznit de la puternica smucitură, sau ca și cum imensa lor prada s-ar fi eliberat din harpon. Gândind probabil același lucru, Ori spuse încrezător:
”Gata am scăpat de el. Cred că a rupt-o, sau s-a eliberat de cârlig. A fost cât pe ce! Urs, putem să ne întoarcem la navă?”
”Da. La navă și apoi acasă.”
Răsuflând ușurați, oamenii căutară vâslele care rămăseseră întregi sau alte bucăți de lemn ce puteau fi folosite la vâslit și se apucară să-ntoarcă barca, în timp ce Ori trecu la cârmă. Urs se așeză pe un butoiaș și încercă să vadă cât de tare i se umflase piciorul sucit. Lovitura de coadă a lăncierului fu pe atât de năprasnică pe cât fu de neașteptată. Barca lor zbură câțiva metri în aer, frângându-se în două și revărsând oamenii în toate direcțiile. Urs își aminti cum îl văzu pe Ori strigându-i să-și dea drumul și să se arunce în apă, dar mâinile lui refuzau să se descleșteze de pe funiile și lemnul de care se agățase, sau rămăsese blocat acolo? Jumătatea din față a bărcii căzu pe suprafața apei cu un zgomot puternic, împroșcând apă ca o balenă în plin sezon de împerechere. Ultimele lucruri pe care apucă să le vadă erau stropii de apă propulsați la o înălțime foarte mare și aburul fin filtrând razele soarelui. Pentru o clipă, acesta formă un curcubeu întins peste petecul de cer de deasupra lui, apoi capul i se lovi cu un zgomot puternic de scândurile rupte ale epavei, ce era târâtă în larg de noorwhalul care-și răzbunase turma.
Acum era aici, pe țărmul înghețat al Noorlandului, singur, rănit, ud și înfrigurat. Fără provizii și fără nici o posibilitate de a se întoarce la Bizonul Albastru. Zeii îi lăsaseră viața, dar asta putea să fie o cruzime prin care să-l facă să plătească un preț de sânge mai mare, prin chinul care-l va trăi înainte de a-și da ultima suflare. Dar Urs își zise că nu-l vor răpune ușor. Era viața lui și va lupta pentru ea. Crezu că aude pași din nou în spatele său, dar nu era nimeni. Înfundate și atenuate parcă de zăpadă, sunetele erau doar bătăile agitate ale inimii sale, pe care o simțea acum pulsând în gât și în urechi.


(sfârșit)

-----------------------------------

-----------------------------------

Recomandări: vania (mirii mileniului 3), suzimuzi atelier (notorius), teo negura (poveste de vis - 28), cristian lisandru (ultimul tabou - 8), călin (1 2 3 pafte - 2), gabriela elene (am nevoie să aud...), gabriela savitsky (viki lilicks operation), victor (deci), injineru (onest la onești)