Peste Red Country cade cerul… sau un alt Abercrombie cu scântei

La așa titlu ce altă muzică de intro s-ar potrivi? Da, știu, știu… mă veți întreba ce are ce Skyfall-ul lui Adele din 007 cu Red Country-ul lui Abercombrie? Păi are, sau cel puțin așa mi se pare mie de când m-am apucat să scriu despre ultima carte a lui Joe Abercrombie. Ca să trag spuza pe turta mea, v-aș spune de exemplu că multe dintre, deja clasicele, personaje abercrombiene din universul First Law au dovedit, aceleași rezistență și spirit încăpățânat care au caracterizat acțiunile celor mai buni agenți 007 (pentru mai mult efect dramatic, aici se poate se poate citi ”double o seven”) în cei 50 de ani filme cu James Bond, pe care îi sărbătorește piesa lui Adele.

Un alt motiv ar fi și acela că unele dintre personajele cărților par să facă o pasiune pentru căderile spectaculoase în râpe și râuri, dar și să împărtășească hobby-ul ultimului James Bond:
”James Bond: Everyone needs a hobby...”
”Raoul Silva: So what's yours?”
”James Bond: Resurrection.”

OK, hai că nu vă spun mai multe, chiar dacă mi-e teamă că am comis-o deja. :)


Nu știu dacă v-am convins la partea cu soundtrack-ul, însă nici nu prea contează, căci indiferent de ce fundal muzical veți alege pentru citit, scufundarea în lumea poveștilor lui Abercrombie va fi completă și extrem de plină de satisfacții, cam ca în cazul degustării unui LSD atent pregătit de Walter Bishop (din Fringe).

Ce mai atâtea vorbe… cartea aceasta este un adevărat cocktail de senzații contradictorii și răsturnări de situații. Shaken, not stirred! Abercrombie este unul dintre scriitorii mei preferați de fantasy, situat undeva destul de sus, pe o poziție fruntașă. Și el se menține acolo, cam de când l-am întâlnit prima oară (cu The Blade Itself), datorită ușurinței cu care reușește (aproape) întotdeauna să te introducă într-un univers generos mobilat cu personaje credibile și destine memorabile. Cred că v-am mai spus faptul că ador rețeta după care își ”coace” personajele, amestecând binele și răul atât de mult în sufletul acestora, încât tu ca cititor nu-ți mai amintești dacă-ți place personajul acela pentru că era un băiat rău cu intenții bune, sau unul care pornise la drum pozitiv și pe care îl găsim apoi aruncat de viață tocmai în partea ei cea mai întunecată… Aici seamănă mult cu moșul Martin (George R.R.) și cred că tocmai o astfel se comparație mă și mânase inițial să pun mâna pe prima carte din seria The First Law.

În cel mai pur stil abercrombian, Red Country începe într-un mod la fel de sângeros ca și celelalte volume sau stand alone-uri din universul F.L., aruncându-ne într-o situație limită unde – prin trăirile și sentimentele extreme ale personajelor – putem începe să cunoaștem mai bine protagoniștii aventurii pe cale să înceapă. Aici simt nevoia să pun un mic aviz cititorului care va trece pragul acestei cărți: este adevărat că personajele principale ale poveștii sunt Shy, Lamb și Temple, dar, în ciuda numelor lor, nimic nu este ceea ce pare a fi, așa că – vorba lui Shy – nu vă bazați pe faptul că acestea ar fi și descrieri ale personajelor… căci nu sunt. Shy și tatăl ei vitreg, Lamb sunt nevoiți să înceapă o urmărire a unui grup de bandiți, spre a elibera doi copii răpiți de aceștia, în vreme ce în alt fir narativ, Temple, un avocat/notar al unei companii de mercenari începe să aibă dubii că își mai dorește să rămână alături de banda aceea de tâlhari și criminali.

Of, câte v-aș mai spune, nu doar despre firul narativ, atmosfera de western în care ne afundăm tot mai mult, dar și despre personajele cu care ne înconjoară autorul chiar de la început. Unele sunt noi și foarte savuroase, tipuri cu care te poți împrieteni rapid, în vreme ce altele sunt cunoștințe mai vechi, căci ne întâlnim aici și cu eroi din celelalte cărți, care ajung din varii motive să străbată, alături de noi, tărâmul inospitalier al Frontierei. Fără a risca totuși (prea mult), v-aș spune că trupa mercenarilor este condusă de nimeni altul decât Nicomo Cosca, bătrânul condotier bețivan care organizase apărarea orașului Dagoska în ”Before They are Hanged”, sau care o ajutase pe Monza Murcatto în ”Best Served Cold”. Tot din trupa asasinilor lui Murcatto îl veți recunoaște și pe Friendly, un criminal obsedat de numere, devenit acum locotenentul companiei lui Cosca, ajunsă să lucreze, prin contract, cu Inchiziția. Tot aici, printre paginile ”tărâmului roșu”, îl putem reîntâlni și pe Caul Shivers, venit tocmai din Nordul pacificat, un războinic fără război, care pare să fie în căutarea unei răfuieli care să-i aducă împăcarea (tipic pentru Abercrombie, aș zice). Apropo de Nord, avem până și doi boi botezați Calder și Scale…

Mă opresc aici, pentru a nu vă strica plăcerea lecturii sau surprizele pe care Abercrombie le-a plasat cu abilitate la multe dintre cotiturile potecilor care străbat acest târâm al făgăduinței lovit de febra aurului și populat cu Stafii de toate felurile…

Ultimul argument nu este decât un alt început

Ieri seară mă tot gândeam ce titlu să dau acestei postări. Am scris, am corectat, am cumpănit, am schimbat, am șters, am decis … și a ieșit asta. Un titlu care s-ar explica prin faptul că, supărat fiind de sosirea la un capăt de poveste, nu mă puteam gândi - cu speranță - decât la un alt început. Și întrucât ați văzut ce anume citeam zilele acestea, poate ați intuit deja că am isprăvit de citit trilogia lui Joe Abercrombie, ”The First Law”. A fost o lectură foarte rapidă, pentru mine poate cea mai rapid parcursă trilogie din ultimii ani. De fapt, chiar povestea care se întinde pe cele trei volume ”The Blade Itself” (apărută în 2006), ”Before They Are Hanged (din 2007) și ”Last Argument of Kings” (din 2008) are un ritm foarte alert, astfel că parcă te și invită la o călătorie fără prea multe pauze (aici).



V-am mai spus (aici) că Abercrombie îmi place. Chiar foarte mult. Are un stil frumos, curat, fără prea multe zorzoane, în care prevalează și se observă lucrătura asupra personajelor, a dialogului și asupra acțiunii în care le aruncă fără zgârcenie, pe toate. Ziceam încă de la prima lectură că am observat că pilonii pe care și-a construit lumea fantastică sunt chiar personajele sale. Acestea sunt urmărite pas cu pas (în unele cazuri chiar gând cu gând), acțiunile lor fiind prezentate cu mare atenție, iar întâmplările prin care trec ajung să arunce oarecum în treacăt o lumină și asupra lumii înconjurătoare. Dacă George Martin sau Gene Wolfe are/avea răbdare, talent și nevoie să prezinte lumea în care se mișcă personajele lor în fiecare detaliu și cel mai mărunt amănunt, Abercrombie parcă nici nu are trebuință de așa ceva. Lumea fantastică gândită de autor se construiește în jurul cititorului ca un fel de schiță sau contur abia ghicit în întuneric. Personajele sunt făcliile care atunci când trec printr-o anumită zonă, o luminează puțin, făcând-o să prindă formă și culoare în fața noastră, însă doar atât cât să înțelegem încă o mică piesă din puzzle. Apropos de puzzle, cele trei cărți din această serie nici măcar nu au o hartă a locurilor imaginate și din această pricină Abercrombie a ajuns să fie considerat un scriitor de fantasy cam excentric. (Notă – pentru romanul ”Best Served Cold” din 2009 - a cărui acțiune se petrece tot în lumea imaginată pentru trilogia ”The First Law” – se pare că până și Joe a fost nevoit să cedeze presiunilor cititorilor, cartea având o hartă, ce-i drept doar parțială. Nu știu dacă în ”The Heroes” care apărut anul acesta există hărți). Dar lipsa unor reflectoare prea puternice asupra întregului decor nu ne deranjează foarte mult, mai ales atunci când intriga și scenele de luptă sunt extrem de bine lucrate și stropite din greu cu sânge și adrenalină. Dar acestea nu sunt bătălii oarecare. Cred că sunt printre cele mai bine scrise scene de luptă pe care le-am citit de multă vreme. Și chiar dacă George Martin rămâne un maestru (el fiind un bucătar foarte atent la toate ingredientele) nici Abercrombie nu este departe, demonstrând că a înțeles că o bătălie/luptă nu poate căpăta proporții de legendă fără un puternic conflict emoțional. Dar seria lui Abercrombie nu este doar un carusel dedicat acțiunii pure. Cărțile abundă și în dialoguri (atât între personaje dar și interioare) bine scrise și având, pe alocuri, o doză generoasă de umor.



În ceea ce privește personajele, vă mărturisesc că inițial, chiar de la primele pagini ale ”The Blade Itself” am avut un moment de teamă în ceea ce privește suita lor, care mi se părea prea banală: doi războinici barbari din Nord, un ofițer de curte sclifosit și arogant, o femeie războinică țâfnoasă și agresivă, un soldat ambițios, harnic și muncitor, provenind din clasa de jos și un torționar al Inchiziției ale cărui vise, corp și speranțe au fost distruse tot prin tortură. Astfel, Logen Ninefingers, Dogman, Jezal dan Luthar, Ferro Maljinn, Collem Vest și Sand dan Glokta sunt personajele principale (POV) care ne ghidează. Ele sunt cele ale căror gânduri pot fi ascultate, înțelese și împărtășite (aproape întotdeauna) de către cititor. Dar complexitatea cu care a fost redată vocea fiecărui personaj din această trupă a făcut să dispară rapid orice dubiu avut inițial. Tot prin POV-uri ajungem să cunoaștem și celelalte personaje ale cărții. Care sunt multe și variate, foarte atent creionate și ele. Cel mai important dintre ele este vrăjitorul Bayaz, un puternic magician care va lega și dezlega multe dintre destinele personajelor din întreaga serie. În legătură cu acest magician aș spune că Abercrombie a investit mult timp și atenție în portretizarea lui. Și celelalte personaje (principale sau secundare) sunt extrem de bine redate, dar tabloul lui Bayaz este ”pictat” treptat, așa cum este ”văzut” de cititor prin ochii lui Logen, al lui Jezal, Ferro și Glokta, fiecare dintre ei adăugând alte culori și păreri, în funcție de sentimentele pe care le au în acel moment față de băgăciosul vrăjitor. Căci Bayaz este un fel de Merlin extrem de uman, păcătos și mândru, aplecat asupra problemelor lumii, însă într-o manieră foarte personală, detașată și foarte cinică.

Dintre toate personajele principale, aș zice și eu – ca mulți alții – că inchizitorul Glokta este personajul cel mai reușit al lui Abercrombie. Un fost ofițer de carieră, erou de război, renumit campion spadasin, Glokta este capturat de inamic în ultimul război dintre Uniune și Imperiu și este torturat cu cruzime vreme de doi ani. Distrus din punct de vedere fizic și psihic el se întoarce acasă o umbră celui ce fusese altădată. Fără prea mulți dinți, groaznic schilodit și lăsat cu limitate capacități motorii, urmărit mereu de durere, un bărbat în floarea vârstei (pe la 35-40 de ani) ajunge să aibă aspectul fizic și sănătatea șubredă a unui bătrânel. Dar acolo unde corpul îl trădează, mintea lui ascuțită compensează. Iar inchizitorul Glokta are un dialog interior (auto)ironic, crud, tăios și amuzant deopotrivă. Și chiar dacă Abercrombie își schimbă cu abilitate tonul și stilul pentru a se potrivi fiecărui personaj, capitolele lui Glotka rămân parcă cele mai reușite. Nu degeaba, impresia mea este că pe umerii lui se clădește prima carte, și pe fundația acesteia se ridică întreaga trilogie.



Chiar dacă fiecare carte din serie are personalitatea ei, ritmul propriu etc. întregul tablou este bine închegat, mai ales de transformările (maturizarea) unor personaje. Ceea ce mi s-a părut interesant este și ”maturizarea” cititorului care este absorbit și cucerit de antieroi precum Logen ”Bloody Nine”, Glokta sau chiar Bayaz. Aceste personaje au un comportament deseori imoral și profund greșit, dar treptat ajungem să le cunoaștem și să înțelegem adevăratele cauze care i-au făcut să acționeze așa. Ele nu sunt ”rele” prin vocație, ajungând să comită răul doar împinse de ambiție, din spirit de supraviețuire sau egoism, pentru atingerea unui scop mai înalt și mai nobil etc.

N-aș vrea să vă mai spun prea multe. De fapt, aș vrea, dar risc să încep a vă dezvălui prea mult din poveste. Și ar fi păcat. Trilogia aceasta merită citită rapid, cu sufletul la gură. Chiar ritmul ei alert îmi lipsește acum și vă spuneam că am fost destul de supărat atunci când am ajuns la capătul lui ”Last Argument of Kings”. Dar mi-a trecut aproape imediat, întrucât – așa cum vă spuneam mai devreme - am aflat că Abercrombie a mai scris încă două cărți plasate în același decor, anume: ”Best Served Cold” (2009) și ”The Heroes” (2011). Astfel încât finalul trilogiei ne îndreaptă deja către un nou început. Styria*, here I come!

(* notă - se pare că acțiunea din acest roman se petrece aproape exclusiv în Styria)


Recomandări: suzimuzi atelier (another part of me...), vania (aniversară...), teo negura (poveste de vis - 56), shayna (andre rieu...), gabriela elena (execuție fructată...), pilula lui lisandru (fmi...)

colind zi și noapte...

dacă cineva se-ntreabă, să știți că n-am plecat pe niciunde, dar colind de zor, de-mi fumegă bocancii! și vina o poartă doar Joe Abercrombie, cu a sa trilogie ”The First Law”! imediat ce am terminat de citit ”The Blade Itself”, m-am aruncat asupra celui de-al doilea volum al seriei: ”Before They Are Hanged”. încă din prima carte am descoperit că omul nostru Abercrombie are un stil care place foarte mult. mie unul, cel puțin! rapid și zgomotos ca o cascadă stâncoasă atunci când trebuie (sunt lupte multe, care cer nebunia asta), dar calm, liniștit, tăcut și adânc ca o fântână atunci când te aruncă în pielea personajelor care-și analizează faptele, gândurile, sentimentele... v-aș zice mai multe dar nu prea mai am vreme acum. săptămâna viitoare, sau în câteva zile, sper să reușesc să vă mai povestesc despre această carte, dar să postez și niște fragmente din ceea ce am mai scris eu. până atunci vă urez un weekend frumos, eventual cu muzică bună!