Ajuns la finalul trilogiei lui Abercrombie, vă spuneam că mă voi îndrepta către meleagurile Styriei, căci auzisem deja că acțiunea romanului ”Best Served Cold” (2009) se petrece exclusiv acolo. Și, pe la sfârșitul lui noiembrie, m-am îmbarcat spre această destinație. Cu pauzele de rigoare pentru diferitele sărbători și sărbătoriri ale lunii decembrie, pe acolo mi-am făcut veacul până la sfârșitul anului, iar postarea asta va încerca să vă descrie pe scurt cam ce anume am găsit/văzut în Styria. Ca în orice jurnal de călătorie care se respectă, cred că ar trebui să încep prin a vă spune că încă de la sosire am rămas oarecum uimit, căci am fost întâmpinat de un aer foarte ”mediteranean”. Dacă trilogia ”The First Law” ne-a purtat prin zone care s-ar fi putut asemăna cu Anglia medievală, Scoția, Țările Nordice sau chiar Africa, Styria pare să fi fost modelată după exemplul unei Italii divizate din perioada ”quatrocento”. Astfel, avem un pământ în permanent conflict pentru putere și dominație, războaie interminabile între orașe-state făcute parcă după modelul Milano, Florența, Genova și Veneția, dar și familii dominante care ne amintesc de Sforza, Borgia sau de Medici. De asemenea, mai avem și condotieri de renume care pot fi angajați de o parte sau de alta, căci loialitatea mercenară stă doar acolo unde-i punga mai grea. Încă de la primele pagini, scena părea pregătită pentru un spectacol grandios, iar Abercrobie nu și-a dezamăgit spectatorii nici de data acesta. V-aș mai spune că, din punct de vedere strict tehnic, această carte nu face parte din trilogia ”The First Law” nefiind o continuare directă a acțiunii de acolo. Parțial regăsim personaje din serie, ba chiar și unele continuări ale unor conflicte din aceasta (vezi războiul dintre Uniune și Imperiu, ergo dintre Bayaz și Profetul Kahul). Dar cartea este una de sine stătătoare, ce poate fi citită independent de parcurgerea trilogiei.
După cum sugerează şi titlul romanului, aceasta este - în principal - o poveste despre răzbunare, al cărei ingredient principal este personajul feminin Monza Murcatto. Aceasta este în primul rând o femeie frumoasă și puternică, o condotieră faimoasă, conducătoarea celei mai renumite companii de mercenari din ținut și general al trupelor Ducelui Orso din Talin. Campania de cucerire și unificare a Styriei sub comanda lui Orso este aproape încheiată, grație victoriilor militare ale lui Monza. Astfel, tentativa de a fi omorâtă chiar de către Ducele căreia îi era loială cade ca un trăsnet, trezind-o la o realitate extrem de dură. Nu vreau să vă dezvălui mai mult din intrigă, dar vă spun că de la acest episod inițial pleacă nevoia de răzbunare pe care o simte Murcatto, un sentiment foarte puternic care impregnează adânc paginile poveștii și care ne ghidează prin întregul roman ca un fir roșu, cu diferite opriri pentru numărarea cadavrelor lăsate în urmă. Care - după cum îi este stilul lui Abercrombie – sunt chiar destul de multe! Iar pentru ca acțiunea să poată ajunge la nivele maxime, autorul ne face chiar părtași la selecția unei echipe de războinici și de asasini cu sânge rece, care să o ajute pe Murcatto să-și ducă planul răzbunării la îndeplinire. Monza este un personaj feminin foarte bine realizat, în care par să se combine ingrediente care ne amintesc de Sand dan Glokta, Ardee Vest și Ferro Maljinn, din trilogia ”The First Law”. Dar, spre norocul nostru, acesta nu este decât o impresie trecătoare, astfel încât Monza Murcatto are ocazia să se dezvolte într-un personaj memorabil și de sine stătător. Apropos de inchizitorul Glokta – care rămâne unul dintre cele mai bune personaje ale lui Abercrombie – trebuie să vă spun că inițial m-am speriat că Abercrombie va fi tentat să o transforme pe Monza într-un Glokta feminin și doar atât. Toate ingredientele și semnele erau acolo – în primele pagini ale cărții - și nu cred că am fost singurul care mă gândeam ce dezamăgire ar fi fost să asistăm la o transformare atât de simplistă… Însă totul e bine când se sfârșește cu bine… La fel ca în cazul celorlalte cărți ale sale, Joe A. ne demonstrează o tehnică exemplară în realizarea personajelor, care nu sunt doar bune sau doar rele, ci extrem de complexe și complicate, rezultând în acel produs eterogen de bine și rău care este extrem de natural și de uman. Un exemplu în acest caz ar putea fi chiar și Benna Murcatto, un personaj care ne urmărește pe tot parcursul poveștii, în ciuda faptului că moare chiar în capitolul-prolog. Imaginea acestui frate în numele căruia Monza pornește propria ei cruciadă variază de la un copil - adolescent inocent la un adevărat monstru fără conștiință și fără scrupule, de la sfânt la demon. Astfel, Abercrombie (la fel ca George R. R. Martin) reușește să ne țină bine ancorați de această lume ce-i drept fantastică, însă care nu este deloc idilică! Ba chiar este extrem de umană, de foarte multe ori sordidă, pictată în culori reale, pigmentată din plin cu multele lipsuri ale caracterului uman, lucru care ne face să rămânem cu picioarele pe pământ, ba chiar adânc înfipte în noroiul și drojdia societății…
Aș mai spune că tot cam pe-atât cât este o poveste despre răzbunare, "Best Served Cold" este și o carte despre trădare. Trădarea familiei și a prietenilor, trădarea oamenilor pentru care lucrezi, sau a acelora care lucrează pentru tine etc. Trădarea poate fi simțită acut și atunci când un om își abandonează visele sau idealul. Iar acolo unde trădarea e în floare, loialitatea nu prea își mai găsește locul. Dar asta nu înseamnă că ea lipsește, sau că noi (cititorii) nu putem învăța câte ceva și despre această virtute, chiar dacă lecțiile vin din partea unor profesori extrem de neașteptați.
Aplicând o rețetă care tinde să-l caracterizeze tot mai mult, Abercrombie populează și cartea aceasta cu o serie de personaje principale pe care le cunoaștem deja, sau cel puțin putem să le recunoaștem, ele fiind unele figuri secundare din volumele trilogiei. Astfel avem ocazia să-i reîntâlnim pe mercenarul bețiv Nicomo Cosca (care organizase apărarea orașului Dagoska, sub comanda lui Glokta), sau pe războinicul nordic Caul Shivers (cel care visase să-și răzbune fratele, ucigându-l pe Logen Ninefingers, dar ajunsese să lupte alături de acesta), pe Shylo Vitari (ex-Practical a Inchiziției, retrasă acum în Styria). Mai sunt și alte personaje pe care ar trebui să le recunoașteți, dar nu vreau să vă stric surpriza! În afară de aceste vechi cunoștințe, în trupa noastră de asasini mai apar și câteva nume noi, cum ar fi Friendly și Castor Morveer, respectiv criminalul obsedat de ordine și numere și maestrul otrăvurilor, obsedat de el însuși.
Tot pe rețeta trilogiei, Abercrombie aruncă apoi toate aceste personaje într-un amalgam de întâmplări cu multă acțiune, violență, cinism și umor. Și chiar dacă nu ești un cititor pasionat de lupte bine stropite cu sânge, cocktailul - ca întreg - realizat cu ajutorul schimburilor savuroase de replici, al trăirilor interioare chinuite, al luptei dintre formă și fond (sau dintre haos și ordine, în viziunea lui Friendly) este prea bine dozat ca să nu te cucerească. Pe mine m-a cucerit, ca și celelalte cărți ale Abercrombie de până acum, ceea ce-mi demonstrează că acest scriitor și-a găsit destul de bine atât nișa cât și rețeta. Poate că unii dintre cititori mai severi vor insista să se oprească asupra unor paragrafe mai stângace, căci există și din acestea. Însă puține. Dar ele nu pot să umbrească produsul final, adică un fantasy de calitate, care n-ar trebui ratat. Până la urmă, fiecare carte a lui Abercrombie a fost mai bună decât precedenta. Ceea ce mă face să aștept cu nerăbdare întâlnirea cu viitorii săi ”eroi”. Căci, pe la sfârșitul anului trecut, aproape de ziua mea, am primit și ultimul roman a lui Joe Abercrombie ”The Heroes” (2011). După ce-l voi parcurge și pe acesta, voi putea să am o privire de ansamblu asupra integralei operei abercrombiene scrisă până acum.
PS - la mulți ani!
PPS - îmi cer scuze pentru dimensiunea fontului, dar se pare că de ieri nu mai reușesc să mă înțeleg cu opțiunile de publicare ale blogger-ului, care îmi modifică dimensiunea automat...
later edit - am rezolvat problema fontului!!!!
Postări
