vânătoarea - 8

Vânătoarea se pornise bine și la puțină vreme după aceea, vânătorii au început să se întoarcă, aducând cu ei noorwhalii uciși. Apropiindu-se de navă, fiecare barcă săpa în suprafața calmă a mării nordice o nouă potecă de sânge, între galeră și locul vânătorii. Prada urma să fie tranșată la bordul navei, atât pentru recoltarea cărnii cât și pentru recuperarea prețiosului fildeș. Urs fusese printre primii întorși cu pradă, iar acum aștepta nerăbdător ca echipajul Bizonului să tragă pe punte lăncierul adus de barca lor. Toți își doreau să se întoarcă cât mai repede la vânătoare, astfel că imediat ce văzură enormul pește prins în cârlige și tras la bord, barca lor se puse în mișcare. Vâslele băteau ritmic apa, făcându-i să înainteze pe mijlocul unui râu roșu - mirosind a sare și a fier - ce părea să izvorască din imensa pată de sânge rămasă la locul vânătorii. Acolo rămase doar un mascul mare și foarte puternic, care avea două coarne răsucite unul în jurul celuilalt, lucru foarte rar întâlnit chiar și de vânătorii cu experiență, astfel că-l botezară imediat ”Doi Colți”. Valoarea lui era dublă, dar vânătorii realizară curând că și capturarea lui părea să fie cel puțin de două ori mai dificilă decât a celorlalți lăncieri. Ca toți masculii dominanți ai cirezilor de apă și acesta era agresiv și protector cu turma lui și încercase să apere fiecare animal, dând greș de fiecare dată. Acum că cireada sa fusese deja decimată sub harpoanele lor ascuțite, Urs văzu că ”Doi Colți” părea înnebunit, atacând toate bărcile care intrau în cercul sângeriu, refuzând totodată să fugă de ei sau să se scufunde în abisul sigur. Era clar că nu intenționa să părăsească locul înroșit de sânge. Chiar dacă fusese rănit, le rupsese vânătorilor o mulțime de frânghii și pe când barca lui Urs se apropie de zona înfruntării, lăncierul cel mare tocmai răsturna o a doua barcă, printr-o norocoasă sau isteață lovitură de coadă. Unul dintre cei căzuți în apă rămase pesemne agățat în frânghia harponului, astfel că era tras prin apă în urma peștelui cu corn, strigând deznădăjduit după ajutor. Barca lui Urs prinse viteză, îndreptându-se către pescarul a cărui strigăte deveniră tot mai disperate, dar lui ”Doi Colți” nu-i trebui prea mult să observe vânătorul încurcat în parâmele târâte după el. Astfel că începu să se rotească furios, încercând să scape de nefericitul și involuntarul lui urmăritor. Atunci când deveni evident că omul încă nu s-a desprins de frânghii, ”Doi Colți” se scufundă într-un vârtej mare și leneș de spumă roșie. Urs se prinse de marginea bărcii, încercând să vadă în adâncuri, prin apa pătată cu sânge.
”Cine era?” întrebă cineva din barca lor, în timp ce se pregăteau cu toții să-i ajute pe ceilalți vânători căzuți în apă.
”Cred că era Hallar.”
”Acum e în împărăția lui Doi Colți și...” cuvintele lui Ori rămaseră în aer, căci dinspre Bizonul Albastru începură să se audă bătăile clopotului mare de bronz. Căpitanul Marrgus probabil văzuse scena și luase decizia că venise vremea plecării, iar galera le semnala astfel adunarea. Urs știa că nu trebuiau să-l facă să aștepte prea mult, astfel că lansă rapid comanda de adunare.
”Adunați oamenii, strângeți parâmele și harpoanele. Toată lumea în bărci. Ne întoarcem la navă!”
”Și cu Hallar ce facem?”
”Doi Colți s-a scufundat cu el și nu se va mai întoarce. Hallar e mort și nu mai are rost să așteptăm. Marea-i va fi mormânt!”
Explicația lui Ori îl scuti pe Urs de scornirea alteia, care ar fi sunat probabil la fel de rece și de lipsită de suflet. Vânătorii căzură într-o liniște deplină în răstimpul cât au repus pe apă bărcile răsturnate, pescuindu-și camarazii din valuri, strângând parâmele plesnite și vâslele rupte care pluteau pe apă. Urs nu vorbise de prea multe ori cu Hallar, un zdrahon de om, ars de soare, cu părul spălăcit, dar o fire retrasă și foarte scump la vorbă. Însă, la fel ca întregul echipaj, știa că după paravanul acela menit să-i intimideze, acesta avea un suflet de copil cu o pasiune și destul de mult talent pentru sculptatul în lemn. Mărturie stăteau numeroasele figurine de animale adevărate sau fantastice, pe care acesta le ținea înșirate pe o sfoară agățată deasupra locului său de dormit.
Retrăgându-se către navă, barca lui Urs rămase ultima din șir, oamenii săi vâslind într-un ritm mai degrabă lent. Pe chipurile lor se vedea întipărită o resemnare obosită, dar în nici un caz tristă. În fond, fusese o zi foarte profitabilă pentru ei toți și - în ciuda pierderii unui vânător - puteau fi fericiți cu toții. Erau oameni duri, căliți în sclavie și oțeliți de viața pe mare, bărbați care știau prea bine care erau riscurile vânătorii și le acceptau, fericiți că nu duceau viața monotonă a majorității sclavilor de pe uscat. Urs se gândi să le spună că vor fi bine răsplătiți de către Stăpânul Thaador, când simți o lovitură care-l culcă imediat între coastele ude, de lemn, de pe fundul bărcii. Durerea îl năpădi din toate părțile, copleșitoare ca să se poată gândi care parte a corpului îl chinuia cel mai mult. Și totuși, în acele clipe piciorul drept părea să-l doară mult mai rău, căci îi fusese prins între lemne și corpul unuia dintre marinari, sucindu-se urât în căzătură. Oftă gemut printre dinți, în timp ce simțea cum întreaga lor ambarcațiune se ridică, desprinzându-se de pe suprafața apei. Își auzi oamenii înjurând sau strigând atenționări unii altora. Încercă să se agațe instinctiv de o bancă, în momentul în care barca se înclină brusc în față și se ținu strâns, pregătit pentru impactul violent cu valurile. Cu greu, se ridică în genunchi și văzu cum coada cea mare a peștelui apăru la suprafață. Pentru o clipă, crezură cu toții că se va abate direct asupra lor, dar aceasta își rată ținta cu doar câteva palme, iar puternica lovitură îi împroșcă cu apă din cap până în picioare. Lichidul sărat și foarte rece îi scoase din amorțeală și Urs fu primul care începu să dea comenzi.
”Ori și Temm.”
”Da.”
”Pregătiți harpoanele!”
”Farra și Hrun.”
”Da.”
”Scoateți oamenii din apă!”
”Atenție, toți ceilalți. La vâsle! Vreau să-l prindem pe monstrul ăsta.”

(va urma)
-----------------------------------------
-----------------------------------------

Recomandări: vania (rața - 3), ugly bad bear (autografe la Timișoara), teo negura (poveste de vis - 27), cristian lisandru (ultimul tabou - 4), victor (autopartret - 2)