Fire and Ice…

Din cauza lipsei acute de timp din ultima vreme, a trecut ceva timp de cand  am apucat sa mai scriu cate ceva, fie dintre ale mele, ori despre cele citite. Daca unele din propriile mele personaje si-au pierdut deja rabdarea cu mine, cartile citite s-au tot adunat si stivuit in jurul meu, mai mult sau mai putin cuminti, in asteptarea unei recenzii din partea-mi. Si care devine parca tot mai greu de scris, caci marturisesc ca daca am de ales intre a scrie si a citi, din lene si comoditate probabil, zilele astea am ajuns aproape intotdeauna sa aleg cititul.  

Doar ca, de cateva saptamani am realizat ca ma tot intorc cu gandul la seria lui Mark Lawrence – The Broken Empire (in romana - Imperiul Faramitat, cu primul volum tradus deja - Printul Spinilor).   

Seria aceasta am citit-o acum cateva luni pe nerasuflate si imi placuse si ma afectase aparent destul de profund, insa pana ieri nu am realizat cat de mult doream sa va povestesc si domniilor voastre despre lumea ascunsa in spatele acestor trei carti (Prince of Thorns publicata in 2011, King of Thorns din 2012 si respectiv Emperor of Thorns aparuta in 2013).

Dar sa o luam de la inceput, cu titlul. Fire and Ice este chiar acel Fire and Ice, al lui Robert Frost:

Some say the world will end in fire,

Some say in ice.

From what I’ve tasted of desire

I hold with those who favor fire.

But if it had to perish twice,

I think I know enough of hate

To say that for destruction ice

Is also great

And would suffice.

...si acest minunat poem este perfect pentru a descrie dualitatea constructiei lumii in care se petrec evenimentele, a modului in care vedem si cunoastem personajele, precum si paleta de emotii in care ajungem sa ne raportam la acestea.

Dualitate, caci lumea in care suntem aruncati este un viitor indepartat post-apocaliptic pe teritoriul unei Europe partial nelocuibila din cauza radiatiilor si partial scufundata sub nivelul ridicat al marii, o lume noua in care granitele de mai multe feluri s-au topit in exploziile atomice, iar umanitatea a cazut intr-o organizare de tip medieval. Deci avem arme atomice si fragmente de tehnologie desprinse parca din Razboiul Rece sau din Razboiul Stelelor (nu cel al lui Lucas, ci acela al satelitilor de aparare americani, din timpul administratiei Reagan), la fel cum avem regi, principi, magie, spade din otel, carute, cai si evident mult sange.

Dualitate, caci deopotriva uram si intelegem (si asta poate sa ne rascoleasca) alegerile facute de personajul principal Jorg Ancrath, un antierou cat se poate de intunecat, genial si brutal, bantuit constant de trecut,  crud si ambitios in atingerea telurilor sale, un produs perfect al lumii extrem de dure in care a fost crescut. Si cum stiti deja cat de mult ma atrag personajele acestea foarte complexe, nu va mira probabil sa aflati ca dupa ce am citit trilogia, Mark Lawrence a capatat un loc special printre scriitorii care imi plac.

Fara a va povesti prea multe, va spun ca tanarul Jorg fuge din castelul parintesc cu o banda de talhari de cea mai joasa speta si ajunge sa-i domine pe acestia prin cruzime si inteligenta, capatand  din ce in ce mai bine controlul asupra acestui grup cu ajutorul caruia el spera ca va putea razbuna uciderea mamei sale si a fratele mai mic. 

Deci pe de-o parte crezi ca-i intelegi motivele, dar in acelasi timp realizezi ca personajul lui e unul la fel de ravasit si stricat ca lumea din care se naste si nu ne da chiar nici un motiv sa ne atasam de el, din contra,  starneste dezgust si ura. Caci prin ochii acestui psihopat violent si cinic vedem violuri, torturi si ucideri de oameni nevinovati, lucruri pe care visceral le simtim profund gresite si nedrepte… Si din aceasta cauza stiu si ca multora nu le-a placut seria si nici modul in care Lawrence scrie. Prea multa violenta si moarte e drept, insa, modul in care scrierea lui Lawrence este executata, modul in care cu acest realism brutal ajungem sa cunoastem fragilitatea vietii si a relatiilor tesute intre personaje,  te vor face pana la urma sa accepti ca povestea este despre viata si prietenie, chiar daca este servita intr-un fel extrem de neconventional si pe alocuri deranjant.

„Some said that Red Kent had a black heart, and that might be true, but anyone who had seen him take out a six-strong foot patrol with hatchet and knife would tell you the man had an artist’s soul.”

Ar mai fi de spus ca prima carte din trilogie - Prince of Thorn - este chiar si prima carte a lui Lawrence si lucrul acesta se simte unori in unele schimbari cam bruste de stil, descrieri prea stangace, iesirea din situatii dificile intr-o maniera oarecum prea usoara, atribuita norocului chior de care se bucura personajul principal ecc. Insa scriitura lui se slefuieste foarte bine pe parcursul urmatoarelor doua carti, astfel incat nu pot sa spun ca acest fapt mi-a afectat negativ lectura, si pana la urma, cu putin umor, talentul lui a iesit la suprafata. La capatul cuvintelor din aceasta serie ajungi fascinat ca ai putut urmari ascensiunea lui Jorg Ancrath la putere, transformarea acestuia din print, in rege si imperator.