Partitura tăcerii în trei părți – prima carte

Long time no see! 

Știți deja că am lipsit, iar dacă nu ați băgat de seamă înseamnă că oricum nu mai are rost să vă plictisesc cu scuze de tot felul. Mai degrabă vă spun direct că viața și-a luat partea leului din timpul meu, astfel că ascuțitul cuvintelor se face acum ceva mai rar. Bine, bine, recunosc… mult mai rar! Însă, nu doar în apărarea mea, trebuie să menționez că problema nu apare doar din lipsă efectivă de timp liber, ci și datorită faptului că atunci când ar exista oareșicare disponibilitate de timp, nu apare întotdeauna și cheful de scris sau dispoziția necesară ascuțirii. Și este știut faptul că–i cam greu să faci să mijească la comandă fix momentul în care să ai și inspirație și chef de transpirație și spor la creație… iar fără prezența celor trei elemente ori nu muncești nimic, ori ajungi să o faci degeaba.

Oricum, timpul liber pe care nu mai apuc să-l dedic scrisului l-am alocat cititului (așa, ca să-mi fac cumva și mai mult sânge rău!) și unor seriale foarte faine. Ca urmare, cu scuza asta m-am apucat să-mi fac de lucru și prin ograda blogului care mai trebuia șters de praf și adus la zi, gândindu-mă să vă mai povestesc despre cele citite și vizionate în ultima vreme.

 

Înainte de povestea poveștii v-aș face o introducere la un prolog, adică o introducere a introducerii, ca să iasă simetrică toată treaba. Prologul acesta îmi place foarte mult și ca idee și ca execuție și cred că i s-ar potrivi destul de mult o atmosferă ceva mai deosebită, de genul celor semnate de Jeremy Soule. Așa încât vă invit să dați play și să citiți primele rânduri din ”The Name of the Wind”, prima carte din trilogia Kingkiller a lui Patrick Rothfuss:

”The Waystone Inn lay in silence, and it was a silence of three parts.

The most obvious part was a hollow, echoing quiet, made by things that were lacking. If there had been a wind it would have sighed trough the trees, set the inn’s sign creaking on its hooks, and brushed the silence down the road like trailing autumn leaves. If there had been a crowd, even a handful of men inside the inn, they would have filled  the silence with coversation and laughter, the clatter and clamour one expects from a drinking house during the dark hours of the night. If there had been music…but no, of curse there was no music. In fact there were none of these things, and so the silence remained.

Inside the Waystone a pair of men huddled at one corner of the bar. they drank with quiet determination, avoiding serious discussions of troubling news. In doing these they added a small, sullen silenceto the lager, hollow one. it made an alloy of sorts, a counterpoint.

The third silence was not an easy thing to notice. If you listened for an hour, you might begin to feel it in the wooden floor underfoot and in the rough, splintering barrels behind the bar. It was in the weight of the black stone heart that held the heat of a long-dead fire. It was in he slow back and forth of a white linen cloth rubbing  along the grain of the bar. and it was in the hands of the man who stood there, polishing a strech of mahogany that already gleamed in the lamplight.

The man had true-red hair, red as flame. his eyes was dark and distant, and he moved with the subtle certainty that comes from knowing many things.

The Waystone was is, just as the third silence was his. This was appropriate, as it was the greatest silence of the three, wapping the other inside itself. It was deep and wide as autumn’s ending. It was heavy as a great river-smooth stone. It was the patient, cut-flower sound of  a man who is waiting to die.”

--------------------------------------

Nu-i așa că scrie bine Rothfuss? Sună și curge lin dând impresia unei micro compoziții muzicale formată din trei piese scurte și delicate, atent îmbinate într-o partitură de început, extrem de reușită și perfectă la stârnit apetitul pentru cititul cărămizii de peste șase sute cincizeci de pagini (în format paperback).

OK, ceea ce nu v-am spus încă este că "Numele vântului" este chiar romanul de debut al lui Patrick Rothfuss, astfel încât succesul de care se bucură această carte precum și cea care i-a urmat (”The Wise Man’s Fear”, cea de-a doua carte din trilogia ”Kingkiller Chronicles”) este cu atât mai uimitor, chiar dacă – în opinia mea – binemeritat. Și nu este ușor să scrii un roman de debut de genul ”The Name of the Wind”, deoarece:

Primul lucru pe care l-am remarcat încă de la începutul său – luând în calcul și dimensiunea cărțoiului – era acela că aveam înainte o poveste lungă! Și nu doar lungă ca număr de pagini ci și lungită pe mulți ani, căci începutul de tipul ”Amintiri din copilărie” preconiza un bildungsroman cu accente fantasy. Numai faptul de a reuși să ții treaz interesul cititorului de-a lungul atâtor pagini este o realizare în sine, și Rothfuss o face magistral, aruncând cititorul într-o plimbare/cursă printr-un labirint presărat cu personaje foarte bine realizate, cu acțiune desfășurată pe mai multe nivele, alternând foarte bine dialogul inteligent cu scenele de luptă și umorul fin într-un melange extrem de bine dozat.

Fără a risca să vă stric (prea mult) surprizele ascunse în poveste, v-aș spune că în această primă parte de trilogie ajungem să-l cunoaștem un birtaș pe nume Kote, omul din partitura tăcerilor, care duce o viață aparent monotonă și fără alte griji decât servirea clienților săi și prețul untului* din târg. (*dacă aveți în plan să citiți Rothfuss, țineți minte expresia asta). Ritmul traiului molcom de la han se schimbă însă oarecum pe neașteptate, iar în mijlocul nebuniei la han îşi face apariţia și un cronicar. Cronicarul acesta (cu C mare) este pus pe fapte mari și hotărât să dezlege limba hangiului, ca să scoată la lumină trecutul misterios al acestuia și Povestea (tot cu P mare) vieții lui. Căci hangiul nu-i deloc hangiu, iar viața sa nu-i nici pe departe atât de plictisitoare pe cât fuseserăm momiți inițial să credem.

Dincolo de faptul că lucrurile se complică prin descoperiri și dezvăluiri de tot felul - hangiul dovedindu-se a fi nimeni altul decât Kvothe Bloodless-Kingkiller, cel mai renumit erou sau ticălos (în funcție de sursa poveștii) al epocii sale, în vreme ce ucenicul lui este… haha, asta chiar trebuie s-o citiți singuri – cursul poveștii ne poartă prin copilărie și adolescență, prin muzică și lumină, prin mizerie, întuneric și primejdie, frig, foame și frică, bătăi și înfrângeri, minciună și adevăr, victorii și prietenii, dușmănii și răzbunări, magii și prestidigitații. 

Scriitura lui Rothfuss își propune multe dar și reușește să jongleze bine cu toate bilele lansate în aer, fără să te lase prea mult să respiri. Iar tocmai astfel de momente de respiro sau de pauză s-ar putea ivi destul de des, dată fiind chiar tehnica în care autorul și-a construit această carte. De exemplu, spre deosebire de Abercrombie (care știți deja cât de mult îmi place), unde nu ai niciodată certitudinea că personajul chiar va supraviețui scenei pe care o citești, la Rothfuss dogoarea din unele scene de luptă este subminată și potolită de faptul că noi știm deja că aceea este doar povestea de tinerețe a unui erou pensionat, deci știm deja că el nu se va afla niciodată în pericol extrem, ceea ce adaugă lecturii un mare grad de previzibilitate, ce nu face tocmai bine eșafodajului pe care s-au clădit scenele de suspans. Pe de altă parte, însă, în ciuda acestor neajunsuri comune atâtor alte romane sau povestiri din fantasy, Rothfuss reușește să se detașeze prin stilul și originalitatea cu care combină toate elementele: intrigile, trăirile personajelor, dialogurile (interioare și nu numai) într-o adevărată Poveste (cu P mare). Citind, îl descoperim pe Kvothe ca pe un mare povestitor, ceea ce-l face și pe Rothfuss un abil Povestaș, unul dintre cei mai buni citiți în ultima vreme.

PS - poate data viitoare voi reuși să vă povestesc câte ceva și despre Daniel Abraham.