Testul Rorschach (2)

prima parte o găsiți AICI

---------------------------------

Partea secundă

Afacerea lui ajunsese la capătul drumului. Oricum, fiecare lucru bun are un sfârșit - numai cârnatul are două - după cum obișnuia să-i spună un profesor ce-i fusese ca un mentor. Toate s-au dus chiar mai repede decât se aşteptase. Iar ruina i se trăgea de la o evaluare greşită, făcută de “nu ştiu cine”, situaţiei politice dintr-o ţară mică şi aparent neînsemnată a continentului negru. “De la blestemații aceia de canibali mi se trag toate! Îşi schimbă guvernele la fel de des cum mi-aş schimba şi eu şosetele. Naiba să-i ia pe toţi!” începu să vocifereze înfuriat peste măsura, dar se calmă aproape imediat și oarecum speriat, dându-și seama că vocea-i suna puțin altfel decât era obișnuit să o audă. Sau era și asta o plăsmuire a minții? Chiar i se întâmplau lui toate?

La radio, o voce nu foarte masculină tocmai anunțase ora exactă și faptul că urma să-nceapă programul ”Acousticon Hour”, în cadrul căruia se vor audia fragmente din opera Lakme de Leo Delibes. Îi plăcea opera. Mergea cu plăcere și la concertele de muzică clasică, de fiecare dată când îi permitea timpul. Dar spectacolele de operă și operetă erau preferatele lui, mai ales atunci când ajungeau la acel final fericit pe care publicul îl căuta, îl intuia și îl dorea pasional, trăind momentul împreună cu personajele principale. Dar viața lui nu mai era un spectacol. Fusese unul destul de reușit, până când cineva se gândi să dea foc cortinei… Primele acorduri erau cam triste, sau așa i se păreau lui. Erau perfecte pentru starea în care se afla! Le prinse ritmul și se apucă să fredoneze, la-nceput încet, apoi din ce în ce mai tare: “Viaţa-i o târfă şi te lasă la greu… chiar așa!”. Începuse să compună o arie nouă! Zâmbind ștrengărește, se opri din cântat pentru a mai lua o gură de fum aromat. Afară, zgomotul străzii crescu în intensitate odată cu intrarea în ora de vârf, atrăgându-i atenția. Priveliştea era magnifică. Oraşul întreg părea că i se întinde la picioare, torcând liniştit ca o pisică. De sus, oraşul se putea confunda cu o creatură enormă, imensă și cam hidoasă, prin venele căreia curgeau zilnic sute şi mii de persoane de toate rasele, cai și căruțe, tramvaie și maşini. Și asta în timp ce ea, creatura, nu se mai sătura de energia pe care o absorbea treptat de la micile ei celule. Această energie o făcea să crească, să se înalţe şi să cuprindă şi mai multe celule pentru a putea creşte şi mai mult, pentru a putea să se înalţe şi mai mult. Se opri din reverie oarecum abrupt, spunându-și amuzat:
”Câtă poezie pe mine. O fi de la vin sau e din nou momentul voodoo?”. Realiză că vorbise din nou cu voce tare, dar nu se cenzură, lăsându-și ideile să curgă. “Oraşul acesta va fi exact la fel şi fără mine… Va continua să lucreze, să viseze și să trăiască rămânând impasibil ca o bucată de rocă!”

Se opri din vorbit pentru scurtă evaluare. Ajunsese să vorbească singur ca un nebun furios. Compara orașul cu o ființă vie, ca un poet de doi bani. Era clar, falimentul chiar îl afectase mai mult decât se așteptase inițial. Respiră adânc și se gândi că trebuia să își impună calmul teuton cu care se lăuda în fața amicilor. Îl numea moștenirea sa de familie din partea strămoșilor săi hessieni ce rămăseseră în State după terminarea Războiului de Independență. Ceva mai calm și parcă mai puțin amețit, se gândi că fusese o zi destul de ciudată și că poate era mai bine dacă pleca acasă, să se liniștească, să se odihnească și să caute soluții după aceea.

(va urma)

EDIT - ultima parte o găsiți AICI

---------------------------------
Léo Delibes - Flower duet

---------------------------------

nu vorbesc singuri decât foarte rar: cristian lisandru (perpetuu), vania (vertij), suzimuzi atelier (so easy to love), zâna eficienței (sweet potato fries), năbădăiosu (jucărie), teo (parcă m-aș odiseea), gabriela savitsky (băse vs ion iliescu), lubileah (treaz în iubire),