Testul Rorschach (1)

o altă bucățică de proză scurtă.

---------------------------------

Prima parte

Avea o problemă și asta era limpede! Nu se putea concentra și totul îi părea a fi real şi fals în acelaşi timp. Era greu să și-o explice, dar îl deranja mai ales starea sau materialitatea lucrurilor din jurul său. Toate îi lăsau un gust fad, prăfos și fără consistență, ca și cum era înconjurat de un decor din carton pictat, o imitație grosolană a realităţii. Și pe deasupra mai avea și o nenorocită și constantă senzație de “deja vu”, care începuse să-l scoată din pepeni. Acum poate că urma să ”simtă” lucruri și ființe, să ”vadă stafii”, sau să le ”audă” văicărelile exact ca unul din acei blestemați vraci voodoo, despre care povesteau uneori ziarele, și despre care ar fi băgat mâna-n foc că erau cu toții niște șarlatani.

O simțise imediat după ce servise prânzul. Intrase binedispus în birou, gândindu-se încă la delicioasele ”penne all’arrabbiata” asortate cu un sublim vin toscan, care-l amețise doar cât trebuia. Se simțea bine și nu știa cât era meritul sucului de struguri și cât a noii propuneri de afaceri primită din partea lui Sam Goldman. Prin compania lui Sam puteau să se apuce de construcția unui nou drum coast-to-coast prin care el își va putea tranzita mărfurile la o fracțiune din costurile actuale, ceea ce promitea profituri foarte mari în viitor. ”Banii vor curge, gârlă!” fusese refrenul de prânz, cântat cu o voce de tenor alto de către Sam însuși.

Așezat confortabil în fotoliul din fața mesei de lucru, se gândi atunci să-și aprindă un trabuc și se-ntinse către masivul aparat de radio pentru a-l deschide și a căuta o muzică potrivită pentru pauza lui de tutun. Și tocmai acela fu momentul! Încă de la primele acorduri auzite, ceva se schimbase, ca și cum cineva îi schimbase percepția față de lume. Primul sentiment ciudat l-a avut chiar în legătură cu radioul. Așa dintr-o dată, cutia cea mare și elegantă din care se revărsa melodia i se păru o relicvă, ca și cum privea o piesă de muzeu. Dar știa că radioul era un aparat nou, poate unul dintre cele mai noi modele lansate pe piaţă şi fusese cumpărat cu doar trei săptămâni în urmă. Și nici nu fusese ieftin! Aprinzându-și trabucul începu să-și plimbe privirea în jur, în vreme ce mintea sa scoasă din amorțeală de receptarea acelui sentiment contradictoriu începu să analizeze minuțios peisajul. Chiar dacă era plin până la refuz cu dosare stivuite cu grijă, biroul său masiv i se păru normal. Pe covorul elegant din spatele biroului observă mormanul de cocoloașe de hârtie - dovada strădaniei matinale – care se revărsase din coşul deja plin. Printre rotocoale domoale de fum privirea lui se fixă mai atent asupra coșului. Îl avea de atâția ani, dar acum îl vedea oarecum într-o altă lumină. Înalt și încăpător – mai puțin astăzi – era fabricat dintr-un fel de împletitură de sârmă. Stilul acesta era în vogă însă lui i se părea demodat. Totul i se părea vechi, patinat și neconvingător, ca și cum realitatea i se transformase în vis. Poate vinul era mai tare decât se așteptase inițial, sau poate oboseala acumulată în ultimele trei nopți nedormite îl prinsese, în sfârșit, din urmă, cerându-și partea. Se ridică din fotoliu și înconjură masa cea mare de lucru pentru a ajunge la fereastră. O deschise în timp ce admiră tabloul agitat al metropolei. Era frumos și intimidant deopotrivă să vezi orașul lucrând astfel, la picioarele tale. Îşi scoase ochelarii grei, cu rame negre de baga, masându-şi încet ochii obosiţi. Se întristase dintr-o dată, ca și cum acea bucurie - atât de atent construită în timpul prânzului și păstrată până la întoarcerea sa în birou - se volatilizase, parcă absorbită brusc de un curent de aer invizibil, la fel ca fuiorul de fum ce se ridica din trabucul său aprins.

Nu mai putea continua așa! Totul fusese frumos, poate prea frumos pentru a fi real, nu-i spuneau toţi aşa? “Too good to be true” îşi murmură încet. Era distrus şi o ştia destul de bine. Conștientizarea eșecului era o lecție greu de învățat și putea să parieze că senzațiile sale stranii i se trăgeau tot de aici. Zâmbi. “Dacă acelea erau senzații voodoo, stai să vezi ce-o să vină după anunțarea falimentului!” Își privi reflecția din sticla groasă a ferestrei. “Cine sunt eu?”, se întrebă în şoaptă. Răspunsul îi veni pe buze, aproape natural: “Un falit!” Gustul era prea amar și parcă nu se potrivea cu prânzul său copios. Poate dacă ar încerca cealaltă variantă de răspuns, pe care în clipa de față doar el știa că nu mai era adevărată. “Sunt directorul unui trust internaţional, un magnat, un gigant al economiei mondiale. Eu sunt un nume, un om care este așezat la masa președintelui.” Varianta asta suna mult mai bine, dar în clipa de față i se părea la fel de falsă ca un decor pictat pe o pânză pătată și peticită în mai multe culori. Senatori şi rechini de pe Wall Street se lăudau cu prietenia lui. Dar acum totul se sfârșise.

(va urma) EDIT - partea secundă o găsiți AICI

---------------------------------
RUTH ETTING - It All Belongs To Me

---------------------------------

au făcut teste Rorschach: suzimuzi atelier (so easy to love), vania (repertoriu), teo (parcă m-aș odiseea), gabriela savitsky (băse vs ion iliescu), lubileah (treaz în iubire), world in a photo (împovărare), cristian lisandru (împlinirea de la primele ore ale dimineții), madi și onu (cultul personalității la TV), victor (omega v), adela (vis de copilă), cristian dima (dor ucigaș)