Tocmai treceam pe aici…

Rândurile următoare îi sunt dedicate cu mult drag regretatului Mihai Popovici, iar răscolirea cufărului cu amintiri a fost provocată de către bunul lui prieten Ovidiu Balint, de la care am şi aflat cu bucurie că şi-a propus realizarea unei culegeri de povestiri cu şi despre Mihai.  

Pe vremea când lucram în presă îmi făcusem o obișnuinţă din a-mi începe editorialele cu un scurt motto. Deh, pe atunci eram tânăr şi necopt,  astfel că simţeam încă o dorinţă de a impresiona chiar de la primele rânduri - atenţie - nu atât cititorii, cât mai ales pe unii dintre colegii de redacţie, jurnalişti pur-sânge pe care-i îi admiram, oameni faini cu mintea şi peniţa foarte ascuţite, alături de care am avut norocul să lucrez şi să mai învăţ şi eu câte ceva. Şi chiar dacă ştiu ca aceste rânduri nu sunt un editorial, iar eu nu mai fac parte dintr-o redacţie, în adâncul sufletului mai vreau să mă simt ca atunci, încă vegheat şi protejat de aripile lor ocrotitoare, în ciuda faptului că unii dintre ei au plecat la cele veşnice. Sau cu atât mai mult din cauza aceasta! Deci intro-ul pentru povestea aceasta ar fi un proverb japonez care spune că: „De la un profesor bun poţi învăţa mai multe într-o singură zi, decât poţi învăţa tu sigur într-o sută.”

Evident, alegerea proverbului nu-i întâmplătoare, căci Mihai era in primis un profesor. Aş putea spune că era un educator foarte dur, atât cu cei din jurul lui, cât mai ales cu sine. Mihai avea chiar şi o privire de pedagog, care făcea parte din rolul său de dascăl exigent. Era o privire care te ţintuia locului şi te sfredelea până în adâncul sufletului, în căutarea adevărului ascuns în spatele cuvintelor. Uneori era folosită cu scopul de a atenţiona pupilul asupra unor greşeli comise, alteori era doar o piesă de recuzită, folosită cu gesturi ample, teatrale, tocmai în scopul de a dezamorsa nişte discuţii devenite prea înfocate, pe care mai mult ca sigur tot Mihai le ațâțase mai devreme. Căci pentru cine nu l-a cunoscut, Mihai era un fel piroman al ideilor şi al situaţiilor, un firestarter, o persoană cu o logică foarte sănătoasă şi care punea totul şi orice sub semnul întrebării. Scopul acestui deconstructivism era să ajungă la acele fragmente sau bucăţi care armonizau întregul, ca apoi în jurul lor să construiască ceva nou. Şi procesul acesta se petrecea întotdeauna în faţa publicului său, înconjurat de prieteni,  de colegi de redacție sau de birou, sau de ortacii de pahar. Iar poveştile lui Mihai aveau nevoie de spectatori la fel de mult ca orice alt act artistic, căci erau un fel de happening marca Popovici, iar în acele momente ţi se părea că îl puteai înţelege cu adevărat. Privind în urmă, realizez acum că fiinţa lui Mihai respira prin oamenii din jurul lui. Fiecare istorisire şi moment petrecute cu el erau  tumultuoase şi oarecum agresive, nestăpânite ca nişte valuri oceanice care se chinuiau să expună cât mai mult din iceberg-ul enorm care îi compuneau personalitatea. Toată cultura lui, muzica şi filmele lui îndrăgite, aventurile din Ţara Moţilor până in capitală se chinuiau să iasă la suprafață, să respire din nou prin noi, publicul lui. Şi în ciuda faptului că am petrecut un pic de timp în preajma lui şi am învăţat multe de la el, chiar şi îndrăgind-ul nespus, vă mărturisesc că multă vreme nu l-am înţeles pe acest om atât de plin de idei şi de talente, chiar genial în anumite momente. Iar secunda în care am ajuns să-l văd pe acel om într-o altă lumină, a fost pentru mine o adevărată revelaţie.

Nu mai ştiu câţi ani aveam când am început să citesc Legendele Olimpului, dar cu siguranţă am început devreme, astfel că în copilărie aceasta a ajuns una dintre cărţile mele de căpătâi. Primisem ediţia aceea cartonată în două volume de Alexandru Mitru, apărută pe la începutul anilor ’80 în colecţia „Biblioteca pentru toţi copiii” a editurii Ion Creangă.  În perioada aceea - cu mult înaintea universului Marvel - super-eroii care ne animau imaginația proveneau mai cu seamă din acele povești, ori din benzile desenate cu Rahan, aduse în țară de unii părinți care munceau pe șantiere în Africa, în țări vorbitoare de limbă franceză. Dar despre PIF-uri vă povestesc cu altă ocazie. Și astfel, citeam și reciteam cele două volume care alcătuiau Legendele Olimpului: Zeii și Eroii, așa cum fac călugării cu textele sacre, cu speranța că de fiecare dată puteai să găsești un alt sens, o altă interpretare, o altă pildă sau învățătură – lucru care de obicei se și întâmpla – întocmai cum ne învață și Matei: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Dar, în ciuda acestui studiu aplicat, trebuie să vă destăinui că poveştile preferate de mine rămâneau aproape întotdeauna cele care se refereau la eroi, şi mult mai rar cele dedicate zeilor. Probabil eram atras de fatalitatea destinelor acestor semizei şi de eforturile enorme pe care trebuiau să le depună pentru a-şi împlini soarta. Puteai înţelege dificultatea enormă a muncilor lui Hercule, curajul şi aventurile lui Perseu, alegerile profund umane făcute de Ahile sau inteligenţa rafinată a lui Ulise, personaje cu care ajungeai să te identifici şi să le îndrăgeşti, caci tragedia greacă a fost probabil printre primele în istoria umanităţii care a înţeles că doar cele mai dure situaţii pot da naştere celor mai memorabili eroi.

Zeii, pe de altă parte mi se păreau de cele mai multe ori egoişti, meschini şi mofturoşi, mânaţi de pofte şi toane, cu siguranţă mult prea umanizaţi în vicii pentru gustul unui copil care îşi dorea să vadă modele de divinităţi înţelepte, bune, altruiste, întotdeauna gata să sară în ajutorul creaţiei lor: umanitatea. În ochii mei, păcatul cel mai grav săvârşit de Zeus, Poseidon, Hera,  Atena şi toţi aceşti zei era acela de a se lăsa mânaţi de plictiseală,  invidii, vicii şi certuri mărunte în ciuda puterilor şi însușirilor extraordinare cu care fuseseră înzestraţi. Era foarte greu să accepţi defecte atât de profund umane în nişte fiinţe care erau de facto divinităţi. Acum îmi este evident geniul Greciei Antice în umanizarea zeilor lor şi accentuarea de multe ori exagerată a acestei laturi, tocmai pentru a face mai uşoară relaţionarea oamenilor cu supranaturalul, dar pentru mine de atunci, dualitatea naturii lor nu putea să fie uşor explicată şi cu atât mai puţin acceptată.

Probabil că vă întrebați deja de ce am ţinut să vă povestesc despre relaţia copilăriei mele cu personajele care populau Legendele Olimpului fix în mijlocul unui text despre Mihai? Deoarece momentul în care am ajuns să mă împac cu divinităţile Greciei Antice s-a petrecut exact în secunda în care am ajuns să-l accept şi să-l iubesc pe Mihai Popovici, exact aşa cum era el. O revelaţie de acest tip lasă urme profunde, ca atunci când descoperi că părinţii care ţi-au dat viaţă şi te-au crescut, nu deţin întotdeauna toate răspunsurile (și asta nu-i face cu nimic mai prejos de dragostea ta), sau că lumea reală nu este chiar ca cea descrisă în cărţi. Deh, acum depinde şi de cărţile citite, caci uneori e mai rea iar alteori e mult mai bună. Dar, cum vă spuneam, acest moment devine unul care se gravează adânc în memorie, şi care merită poate chiar un EUREKA!, căci senzația descoperirii e extrem de puternică, căci se referă la o persoană care capătă culoare şi devine parcă mai reală, prinzând rădăcini în bagajul de amintiri pe care-l vei duce cu tine oriunde, până la finalul vieții.

Ceea ce până atunci copilul din mine nu înţelesese era tocmai faptul că în ciuda imortalităţii şi superiorităţii lor, zeii nu îşi doreau doar să supraviețuiască. Ei aveau nevoie să trăiască cu adevărat, să guste din toate bucuriile creaţiei lor şi mai ales să lase o urmă a trecerii lor prin lumea muritorilor. Zeii Olimpului nu erau doar capricioși, cruzi, invidioși, abuzivi sau puşi pe harţă. În acele momente ei erau profund umani, aşa cum erau şi atunci când erau binevoitori, darnici şi plini de compasiune. Erau ce-i drept nişte ființe înțelepte cu puteri supranaturale, dar în momentul transformării în muritori își doreau să exploreze condiția umană până în străfundurile ei, cu bune și cu rele. Şi aceasta, până la urmă era o acceptare in extremis a umanității, o explorare sau chiar o rătăcire de moment în toate aspectele muritorilor de rând, evident chiar și în aspectele negative ale vieții lor scurte. De unde şi revelaţia mea: la fel ca Mihai Popovici, zeii îşi doreau să nu fie uitaţi şi să lase o urmă în sufletele celor cu care interacţionau. Deci pe Mihai ajungi să-l accepţi atunci când realizezi că el era aidoma unei ființe capabile să viețuiască în mai multe planuri mentale, alegând o formă sau alta, în funcţie de situaţie, dar care prefera întotdeauna să ducă în extrem orice idee, distilându-i esenţa şi transformând-o în experienţă, atât în sensul de experiment cât şi în cel de cunoaştere, ca o sfidare adusă timpului. Iar Mihai era mânat continuu de frica aceasta aproape palpabilă în cazul lui, încercând să demonstreze lumii şi lui însuşi că nu avea o existenţă uşor de dat uitării. Şi nu întâmplător unul din cântecele lui preferate începea cu versul: “N-a şti nimeni că m-am dus, Numa’ or vedea că nu-s!”

Ca orice persoană extrem de inteligentă şi Mihai ştia că unul dintre cele mai mari păcate este acela de a te lua prea în serios. Astfel, cu el învăţai cum să îţi cunoşti şi să îţi accepţi defectele, căci  autoironia era unul dintre preparatele lui chef într-ale ideilor, precum şi una din materiile de bază predată discipolilor lui. Dacă nu îţi cunoşteai limitele, mai ales cele culturale, Mihai era bucuros să te aducă cu picioarele pe pământ şi să îţi prescrie şi un tratament, care de obicei implica nişte cărţi şi multă ironie; Și fără stăpânirea la perfecţiune a unei tăioase autoironii, nici nu puteai să speri să treci clasa şi să promovezi în alt an de învățătură cu el. Pe lângă partea serioasă care avea de-a face cu citirea cărţilor sau vizionarea filmelor considerate obligatorii , exista întotdeauna şi o latură poznaşă şi pusă pe şotii. Astfel, programa de studiu putea să cuprindă intonarea din toţi bojocii a Marşului lui Iancu, pe stradă, la ora trei noaptea, ori înregistrarea cu reportofonul a unui sunet făcut de o pompă de apă de la ţară, ca să fie apoi folosită ca beat într-o viitoare piesă muzicală. Şi nu-l puteai refuza uşor, căci replicile de tipul: „La mine în oraş, tu faci cum îţi spun eu, nu cum vrei tu!” îi erau întotdeauna la-ndemână și ți le servea pe un ton autoritar-glumeț, caci la fel ca și zeii din povestirile mele, Mihai avea și o latură întunecată, iar aerul de superioritate îi ieşea foarte bine. Explicația cea mai clară cred că era aceea că el era în primul rând moţ, atitudine peste care mai transplantase la Bucureşti şi acel aer de domn exilat, veșnic  nemulțumit de faptul că era obligat să trăiască în provincie, printre mojici, departe de adevărata scenă culturală a țării. Dar în ciuda acestui rol, Mihai iubea cu adevărat Aradul și ne-a educat pe mulți să facem la fel, iar  una dintre marile lui lecții rămâne patosul cu care se dedica oricărui proiect sau persoane din cetatea noastră. Iar dacă ne uităm la inițiativa lui Ovidiu sau privim acum în jurul nostru, eu cred din tot sufletul că Mihai și-a atins scopul principal, și anume acela de a se sădi în sufletele noastre, de a nu se lăsa măturat de uitarea de care-i era atât de teamă.  

Titlul „Tocmai treceam pe aici…” vine atât de la o dedicație scrisă de Mihai pentru mine pe o fotografie realizată acum foarte mulţi ani de Tubi Eberlein, cât şi din credinţa mea că trecerea lui Mihai chiar a lăsat urme în educația și viețile multora dintre noi. Iar metodele lui extreme - care la vremea aceea poate n-au fost tocmai pe placul tuturor - au ajutat totuşi la strunirea unor spirite mai nărăvașe înspre direcțiile potrivite talentului lor. Adică exact ceea ce trebuia să facă un profesor excelent. Fapt pentru care cred că trebuie să-i gravăm, într-un colţ de suflet, cel puţin un: „Mulţumesc, Mihai!” 

Bogdan Onin

Cluj, 13.06.2020