Ultimul argument nu este decât un alt început

Ieri seară mă tot gândeam ce titlu să dau acestei postări. Am scris, am corectat, am cumpănit, am schimbat, am șters, am decis … și a ieșit asta. Un titlu care s-ar explica prin faptul că, supărat fiind de sosirea la un capăt de poveste, nu mă puteam gândi - cu speranță - decât la un alt început. Și întrucât ați văzut ce anume citeam zilele acestea, poate ați intuit deja că am isprăvit de citit trilogia lui Joe Abercrombie, ”The First Law”. A fost o lectură foarte rapidă, pentru mine poate cea mai rapid parcursă trilogie din ultimii ani. De fapt, chiar povestea care se întinde pe cele trei volume ”The Blade Itself” (apărută în 2006), ”Before They Are Hanged (din 2007) și ”Last Argument of Kings” (din 2008) are un ritm foarte alert, astfel că parcă te și invită la o călătorie fără prea multe pauze (aici).



V-am mai spus (aici) că Abercrombie îmi place. Chiar foarte mult. Are un stil frumos, curat, fără prea multe zorzoane, în care prevalează și se observă lucrătura asupra personajelor, a dialogului și asupra acțiunii în care le aruncă fără zgârcenie, pe toate. Ziceam încă de la prima lectură că am observat că pilonii pe care și-a construit lumea fantastică sunt chiar personajele sale. Acestea sunt urmărite pas cu pas (în unele cazuri chiar gând cu gând), acțiunile lor fiind prezentate cu mare atenție, iar întâmplările prin care trec ajung să arunce oarecum în treacăt o lumină și asupra lumii înconjurătoare. Dacă George Martin sau Gene Wolfe are/avea răbdare, talent și nevoie să prezinte lumea în care se mișcă personajele lor în fiecare detaliu și cel mai mărunt amănunt, Abercrombie parcă nici nu are trebuință de așa ceva. Lumea fantastică gândită de autor se construiește în jurul cititorului ca un fel de schiță sau contur abia ghicit în întuneric. Personajele sunt făcliile care atunci când trec printr-o anumită zonă, o luminează puțin, făcând-o să prindă formă și culoare în fața noastră, însă doar atât cât să înțelegem încă o mică piesă din puzzle. Apropos de puzzle, cele trei cărți din această serie nici măcar nu au o hartă a locurilor imaginate și din această pricină Abercrombie a ajuns să fie considerat un scriitor de fantasy cam excentric. (Notă – pentru romanul ”Best Served Cold” din 2009 - a cărui acțiune se petrece tot în lumea imaginată pentru trilogia ”The First Law” – se pare că până și Joe a fost nevoit să cedeze presiunilor cititorilor, cartea având o hartă, ce-i drept doar parțială. Nu știu dacă în ”The Heroes” care apărut anul acesta există hărți). Dar lipsa unor reflectoare prea puternice asupra întregului decor nu ne deranjează foarte mult, mai ales atunci când intriga și scenele de luptă sunt extrem de bine lucrate și stropite din greu cu sânge și adrenalină. Dar acestea nu sunt bătălii oarecare. Cred că sunt printre cele mai bine scrise scene de luptă pe care le-am citit de multă vreme. Și chiar dacă George Martin rămâne un maestru (el fiind un bucătar foarte atent la toate ingredientele) nici Abercrombie nu este departe, demonstrând că a înțeles că o bătălie/luptă nu poate căpăta proporții de legendă fără un puternic conflict emoțional. Dar seria lui Abercrombie nu este doar un carusel dedicat acțiunii pure. Cărțile abundă și în dialoguri (atât între personaje dar și interioare) bine scrise și având, pe alocuri, o doză generoasă de umor.



În ceea ce privește personajele, vă mărturisesc că inițial, chiar de la primele pagini ale ”The Blade Itself” am avut un moment de teamă în ceea ce privește suita lor, care mi se părea prea banală: doi războinici barbari din Nord, un ofițer de curte sclifosit și arogant, o femeie războinică țâfnoasă și agresivă, un soldat ambițios, harnic și muncitor, provenind din clasa de jos și un torționar al Inchiziției ale cărui vise, corp și speranțe au fost distruse tot prin tortură. Astfel, Logen Ninefingers, Dogman, Jezal dan Luthar, Ferro Maljinn, Collem Vest și Sand dan Glokta sunt personajele principale (POV) care ne ghidează. Ele sunt cele ale căror gânduri pot fi ascultate, înțelese și împărtășite (aproape întotdeauna) de către cititor. Dar complexitatea cu care a fost redată vocea fiecărui personaj din această trupă a făcut să dispară rapid orice dubiu avut inițial. Tot prin POV-uri ajungem să cunoaștem și celelalte personaje ale cărții. Care sunt multe și variate, foarte atent creionate și ele. Cel mai important dintre ele este vrăjitorul Bayaz, un puternic magician care va lega și dezlega multe dintre destinele personajelor din întreaga serie. În legătură cu acest magician aș spune că Abercrombie a investit mult timp și atenție în portretizarea lui. Și celelalte personaje (principale sau secundare) sunt extrem de bine redate, dar tabloul lui Bayaz este ”pictat” treptat, așa cum este ”văzut” de cititor prin ochii lui Logen, al lui Jezal, Ferro și Glokta, fiecare dintre ei adăugând alte culori și păreri, în funcție de sentimentele pe care le au în acel moment față de băgăciosul vrăjitor. Căci Bayaz este un fel de Merlin extrem de uman, păcătos și mândru, aplecat asupra problemelor lumii, însă într-o manieră foarte personală, detașată și foarte cinică.

Dintre toate personajele principale, aș zice și eu – ca mulți alții – că inchizitorul Glokta este personajul cel mai reușit al lui Abercrombie. Un fost ofițer de carieră, erou de război, renumit campion spadasin, Glokta este capturat de inamic în ultimul război dintre Uniune și Imperiu și este torturat cu cruzime vreme de doi ani. Distrus din punct de vedere fizic și psihic el se întoarce acasă o umbră celui ce fusese altădată. Fără prea mulți dinți, groaznic schilodit și lăsat cu limitate capacități motorii, urmărit mereu de durere, un bărbat în floarea vârstei (pe la 35-40 de ani) ajunge să aibă aspectul fizic și sănătatea șubredă a unui bătrânel. Dar acolo unde corpul îl trădează, mintea lui ascuțită compensează. Iar inchizitorul Glokta are un dialog interior (auto)ironic, crud, tăios și amuzant deopotrivă. Și chiar dacă Abercrombie își schimbă cu abilitate tonul și stilul pentru a se potrivi fiecărui personaj, capitolele lui Glotka rămân parcă cele mai reușite. Nu degeaba, impresia mea este că pe umerii lui se clădește prima carte, și pe fundația acesteia se ridică întreaga trilogie.



Chiar dacă fiecare carte din serie are personalitatea ei, ritmul propriu etc. întregul tablou este bine închegat, mai ales de transformările (maturizarea) unor personaje. Ceea ce mi s-a părut interesant este și ”maturizarea” cititorului care este absorbit și cucerit de antieroi precum Logen ”Bloody Nine”, Glokta sau chiar Bayaz. Aceste personaje au un comportament deseori imoral și profund greșit, dar treptat ajungem să le cunoaștem și să înțelegem adevăratele cauze care i-au făcut să acționeze așa. Ele nu sunt ”rele” prin vocație, ajungând să comită răul doar împinse de ambiție, din spirit de supraviețuire sau egoism, pentru atingerea unui scop mai înalt și mai nobil etc.

N-aș vrea să vă mai spun prea multe. De fapt, aș vrea, dar risc să încep a vă dezvălui prea mult din poveste. Și ar fi păcat. Trilogia aceasta merită citită rapid, cu sufletul la gură. Chiar ritmul ei alert îmi lipsește acum și vă spuneam că am fost destul de supărat atunci când am ajuns la capătul lui ”Last Argument of Kings”. Dar mi-a trecut aproape imediat, întrucât – așa cum vă spuneam mai devreme - am aflat că Abercrombie a mai scris încă două cărți plasate în același decor, anume: ”Best Served Cold” (2009) și ”The Heroes” (2011). Astfel încât finalul trilogiei ne îndreaptă deja către un nou început. Styria*, here I come!

(* notă - se pare că acțiunea din acest roman se petrece aproape exclusiv în Styria)


Recomandări: suzimuzi atelier (another part of me...), vania (aniversară...), teo negura (poveste de vis - 56), shayna (andre rieu...), gabriela elena (execuție fructată...), pilula lui lisandru (fmi...)