Nodul Gordian și unchiul lui mai mare, din Meereen

ATENȚIE!
Nu citiți mai departe dacă nu doriți să vă stricați surprizele ascunse în paginile cărții ”A Dance with Dragons”!


Ieri, după ce am tuns trandafirii și am aranjat grădina, parcă simțeam că mai lipsea ceva. Mai trebuia să fac ceva și uitasem… Și apoi mi-am amintit. Acum o săptămână, imediat după ce terminasem de citit cartea lui George Martin, mă gândisem să-mi fac o listă, un mini rezumat al lucrurilor care mi-au plăcut (dar și a celor care nu m-au convins prea mult) în ”A Dance with Dragons”. Și am tot amânat momentul, în primul rând, ca să pot distila mai bine povestea întinsă pe cele o mie de pagini de volum… Dar acum aș zice că sunt pregătit să fac o scurtă descriere a nodului din Meereen. Expresia aceasta – pe care am folosit-o și-n titlu – vine chiar de la moșul Martin, care declara că i-a dat bătăi de cap modul de aranjare a momentelor/timpilor de venire și plecare, precum și înlănțuirea/înnodarea poveștilor spuse de acea droaie de personaje principale și secundare care se perindă prin Meereen și prin preajma acestui oraș, sau care doar visează să ajungă acolo, dar ale căror planuri sunt deturnate între timp…



Dar să începem cu începutul. ”A Dance with Dragons” este o carte dorită și așteptată de multă lume, printre care și de subsemnatul. Vă spun de la început că așteptarea asta de cinci ani a meritat. ”Dansul” mi-a plăcut mult… DAR, prima impresie pe care o lasă cartea este aceea de continuare - mult prea strânsă - a volumului dinainte. Adică nu pare chiar un volum separat… Nu mă înțelegeți greșit. Am savurat partitura executată de Martin, dar pe alocuri melodia era oarecum cunoscută, și mă deranja că nu-mi aminteam perfect de uvertură, astfel că eram nevoit (de fapt mi-a făcut plăcere :P) să mai răsfoiesc și ”A Feast for Crows”. Ca să mă fac înțeles mai bine, este un volum pe care tinzi să-l tratezi ca pe o continuare paralelă (căci asta și este), dar care are mult mai multe de oferit. O situație cam ca aceea întâlnită într-o familie cu frați gemeni. Prietenii unuia dintre frați îl vor considera pe celălalt, în primul rând, geamănul prietenului lor, și-i vor atribui din start unele trăsături, doar din această cauză. Deh, idei preconcepute! De-abia mai târziu vor descoperi că acesta are o personalitate foarte diferită de ceea ce-și imaginau ei, dar acea presupunere inițială poate fi deranjantă pentru toată lumea… Nu știu, poate-i doar impresia mea.

Dansul cu dragonii de care se pomenește nu-i chiar o elegantă voltă de castel și nici măcar o horă câmpenească în care să dăm mână cu aripă și să ne rotim în cercuri de bucurie că ne-au crescut monștrii în care ne-am pus speranța că ne vor ajuta în război. De fapt, dansul și mișcările personajelor se petrec mai mult în jurul dragonilor și a ideii de putere care derivă din deținerea lor, iar chiar din titlu, cartea aceasta îmi dă impresia că Martin ne provoacă pe toți la un joc de cyvasse (șahul celor din Volantis), căci uneori, el mișcă personajele/piesele doar cu scopul de a atrage atenția asupra unui colț al tablei de joc, în vreme ce aranjează abil acțiunea în altă parte.

Vă spuneam că multe dintre firele narative se-mpletesc într-un nod care are ca destinație orașul Meereen, locul unde o regăsim pe Daenerys Targaryen. Ea vrea să demonstreze lumii că este pregătită să conducă Westeros, dar pentru asta trebuie să se convingă pe sine că se poate descurca cu un oraș-polis. Ceea ce nu-i așa de simplu.

Cine se-ndreaptă spre Meereen și Daenerys? Păi, Tyrion Lannister este unul dintre ei și, ca un fan al acestui foarte reușit personaj, m-am bucurat să–l regăsesc prins în acest dans. În capitolele lui Tyrion mi-a plăcut să aud povestea prin care îi înțelegem/cunoaștem mai bine pe Illyrio și Varys, dar și partea în care îl regăsim pe Jorah Mormont. Pe undeva, am impresia că și Martin s-a atașat de Tyrion, ca personaj, ceea ce mă bucură și mă face să sper că-l vom mai vedea prin preajmă încă ceva vreme. Oricum văd că-l folosește din ce în ce mai des pe post de voce a rațiunii, rol care-l prinde destul de bine. Și chiar dacă nu se aseamănă cu greierul moralist din Pinocchio (cel de la Disney, nu originalul lui Collodi), el rămâne o voce extrem de inteligentă, lucidă și foarte abilă în relațiile cu ceilalți. Cred că Tyrion este o cheie a seriei, la fel cum este și Varys. Rămâne de văzut ce destin le-a pregătit maestrul George R.R. în viitor.

După părerea mea, o parte reușită a cărții sunt capitolele dedicate lui Theon Greyjoy. Prins de către Ramsay Bolton, acesta este constant torturat fizic și psihic, fiind transformat într-o creatură subumană pe nume Reek, astfel că, pe parcursul a trei capitole, el trebuie să-și regăsească identitatea și grăuntele de curaj adânc îngropat sub durere, și să iasă cumva din labirintul minții sale întunecate de frică și nebunie. Tot din familia Greyjoy o vom întâlni și pe sora lui Theon, Asha, care ne povestește drumul armatei lui Stannis prin zăpezile Nordului, pagini care par rupte din cronica retragerii napoleoniene din Rusia.

Destul de diferite sunt aventurile lui Victarion Greyjoy - unchiul lui Theon și al Ashei - pornit și el în căutarea reginei cu dragoni. Nu ajunge (încă) în Meereen, dar (îl) găsește un preot roșu al lui R'hllor, care se transformă rapid într-o versiune masculină a lui Melisandre , sfătuitoarea lui Stannis Baratheon. Aș zice doar că, față de Melisandre, Moqorro – acesta îi e numele – pare mai direct și parcă mai abil în a citi viitorul în flăcările sacre ale religiei sale.

În capitolele dedicate lui Jon Snow, am apreciat efortul pe care Martin l-a depus pentru a ne arăta cât de dificilă poate fi asumarea puterii, și câte compromisuri trebuie să facă chiar și cei care sunt mânați de onoare și compasiune (lucru care se vede foarte bine și în cazul lui Daenerys și nevoia de a găsi o pace cu inamicii poporului ei de foști sclavi). Dar, în general partea de poveste de a Zid are o curgere destul de lentă, fără acțiune, fără prea multă forță. Probabil Martin a încercat să facă acea liniște dinaintea furtunii. Și i-a ieșit, căci pot spune că mi-a plăcut foarte mult acea venire a ”Idelor lui Marte” în pragul iernii. Episodul acesta mi-a amintit cumva de un dezgheț al regulilor clare ale celor din Night's Watch, reguli pe care chiar Lordul Snow a decis să le ocolească pentru un bine mai mare, al mai multora. Oricum, cu un asemenea final, Martin a făcut să plângă și Zidul, dar și o parte din cei îndrăgostiți de bastardul lui Eddard Stark.

Dar, tocmai pentru fanii familiei Stark, aș zice că Martin a pregătit puțină mai multă acțiune în capitolele unde-i revedem pe Arya și pe Bran. Dacă Bran are parte de o călătorie plină de adrenalină către locul unde trebuie să-și întâlnească destinul (dincolo de Zid, unde forțele magice ale vechilor zei sunt încă puternice), în paginile dedicate Aryei vedem cum ea își continuă antrenamentul de viitor asasin al casei ”Black and White” adică a ”oamenilor fără față”. Până și în partea în care se vorbește despre falsa Arya, creatura dresată a Boltonilor, avem parte de mai multă acțiune decât la meterezele de gheață ale zidului apărat de Snow.

Mai avem niște capitole în care, o fostă Mână a Regelui Aerys Targaryen, Lordul Jon Connington ne aduce un cadou fabulos. Dacă în ”Game of Thrones” îl aveam pe Illyrio care-i oferă lui Daenerys ouăle de dragon, aici - în ”A Dance with Dragons” - îl avem pe Griff care ne aduce... un alt Targaryen! Este vorba de Aegon, nepotul lui Daenerys, unul dintre copiii prințului Rhaegar, despre care știam că au fost uciși de Gregor Clegane în timpul rebeliunii lui Robert. De fapt, Connington apucase să schimbe unul dintre copii și să-l scoată din regat, fără ca nimeni să afle despre asta. Aegon este crescut în exil, mereu în mișcare, călătorind prin lume, primind o educație care îl face să pară pretendentul perfect pentru Tronul de Fier. Cel puțin, așa ne asigură Varys, pe care, eu unul l-aș crede, căci omul pare mânat de un scop ceva mai nobil.

Pe drumul care duce către Meereen și către Daenerys îl găsim și pe Quentyn Martell, un prințul moștenitor din Dorne. Acesta este o altă piesă de pe tabla de șah/cyvasse și se mișcă tot mai aproape de acțiune, fiind mânat/atras de dragoni și de stăpâna lor. Și va avea parte de multă acțiune, dar nu așa cum se așteptase el inițial.

Din familia Lannister apucăm să-i vedem (oarecum pe fugă) atât pe Jaime cât și pe Cersei. Dacă primul pare împăcat cu turnura pe care au luat-o lucrurile în Regat (aflat acum sub regența unchiului său Kevan), Cersei nu pare deloc încântată de tratamentul pe care-l primește din partea bisericii și a noului Mare Septon. Eu zic că lui Martin i-a ieșit destul de bine și episodul în care ea este umilită public pe străzile capitalei, chiar dacă dramul acela de compasiune pe care-l simți pentru ea nu poate să șteargă tot răul comis de regină, până acum. Ca să nu mai vorbim de ceea ce mai pregătește :P.

Ultimul de pe listă l-am lăsat pe Barristan Selmy. Dacă până acum personajul acesta fusese mai mult un fel de manechin plasat în diferite locuri din lumea lui Martin spre a impresiona, povesti, speria și apăra (în funcție de necesități), părând mai mult un nume de legendă, acum, fostul lord comandant al gărzii regale, capătă formă și substanță. O merita, căci este un personaj cu mult potențial. Este plin de informații despre toți cei trei regi pe care i-a servit, despre zilele de glorie ale familiei Targaryen, dar și despre declinul lor. Sper ca Martin să-l mai lase în viață destul de mult cât să ne povestească mai multe și să apuce să-și instruiască tinerii scutieri/cavaleri.

În concluzie, chiar dacă pe alocuri mi se pare că moș Martin a domolit bine ritmul seriei, ”A Dance with Dragons” rămâne totuși o continuare reușită a acestei minunate povești fantastice, care ne-a dat o lume medievală foarte reală și dură, dar și extravagantă și sofisticată, inteligentă și plină de intrigi. Știu că multă lume spunea că Martin parcă scrie mai bine atunci când scrie SF. Poate-i așa, sau poate doar așa ni se pare nouă – celor mai atașați de genul acela. Oricum, eu mă bucur că a decis să parcurgă și drumul acesta, căci a demonstrat cum se poate scrie frumos, matur și bine și un gen care înainte părea destinat să rămână jucat doar în decoruri de carton, mai bine sau mai rău pictate.


-----------------------------------

-----------------------------------

Recomandări: suzimuzi atelier (get the party started...), vania (ancheta - 2), teo negura (poveste de vis - 47), shayna (viața e frumoasă), lubileh (despre insula mea...), nea costache (doftoroaia - 2), cristian lisandru (fără oprire...), razameadesoare (iubire necondiționată...)