A-casă, B-casă, C-casă… (a doua parte)

prima parte o găsiți AICI.

----------------------------

”Devenind un obişnuit al locului, am ajuns să cunosc și să apreciez momentele oferite locatarilor de către foarte atenta lor reședință, iar ca urmare, am încercat să-mi imaginez cum s-ar fi desfăşurat viaţa celor care locuiau A-casa fără Ea. Căci Ea avea în grijă toate acele lucruri care ar fi putut deranja viaţa oaspeților săi, Ea era cea care le rezolva, în linişte, toate problemele mărunte, fără a-i deranja nici măcar un minut, pentru a nu-i încărca de frustrările aduse de micile mizerii ale vieţii de zi cu zi. Și astfel, toată ambianța oferită cu dărnicie de A-casă ne părea un nesfârşit timp dedicat lecturii şi creaţiei. Era o casă dedicată artiştilor, nimic mai mult, după cum obişnuia să glumească tot Ea. Și astfel totul era controlat ca nimic să nu deranjeze această atmosferă, căci așa proceda A-casa. Cel puțin așa făcea, la început. Căci după un oarecare timp, alături de alţi prieteni ai noştri, am observat că uneori A-casa se însingura, schimbându-şi totodată şi aspectul. Câteodată apărea mohorâtă, plină de iederă, ca şi cum straniul machiaj verde trebuia să ascundă o mare durere. Alteori creştea tufele din faţa geamurilor umbrindu-le peste măsură, ca o faţă ascunsă de un evantai vegetal. Iar după o astfel de perioadă petrecută în casa ascunsă sub iederă sau trăind printre zidurile cenușii și triste, observam și faptul că oamenii care o locuiau păreau a se comporta diferit, devenind mai apatici, mai ursuzi mai puțin sociabili, copiind fără voie toanele Ei. Dar pe cât de repede se schimbau toanele A-casei în rău, tot pe atât de rapid și dispăreau, făcând să reapară fațada impecabilă , aleile îngrijite fără cusur sau puzderia de camere luminoase, care păreau special pregătite și te-mbiau la lectură, pictură, desen sau muzică. Astfel că lumea uita destul de repede de micile scăpări din comportamentul Ei. Și poate aș fi uitat și eu, dacă n-aș fi auzit anumite lucruri care se povesteau prin târgul urbei de poveste. Astfel, cineva spunea că știa din sursă sigură că, prin astfel de comportamente, Ea îşi gonea uneori locatarii, atunci când un nou val era aşteptat. Da, un nou val de artişti, ce nu o vor dezamăgi, de data aceasta! Nu știam dacă era adevărat, dar aşa vorbea lumea! Și, ca de multe ori, zvonul se dovedi a avea și un sâmbure de adevăr, întrucât Ea provoca uneori mici schimbări, dar nu erau cutremure majore și majoritatea celor rămași se bucura să cunoască oameni și fețe noi, alți artişti cu idei proaspete şi preocupări dintre cele mai variate. Și întotdeauna puteai să simți că și Ea era la fel de fericită de schimbare.

Dar și perioada aceea a trecut și A-casa nu mai însemna locul de adunare şi relaxare al trupei de tineri artişti ai oraşului. Terorizaţi de cererile tot mai capricioase și de toanele tot mai dese, aruncaţi în stradă dacă nu întruneau aşteptările Ei, aceștia au început, rând pe rând, să-i refuze invitațiile, acele ”simple invitații la creație”, după cum le numea tot Ea. Părăsită și abandonată A–casa a început a se neglija, căzând tot mai mult în paragină. Dar chiar și așa, fiind o vorbăreaţă incurabilă, și având o vastă experiență în manipularea oamenilor precum și un pod plin de iniţiative, Ea ținea să ne demonstreze că nu și-a jucat ultima carte. Și în ciuda faptului că se ruinase și nu mai avea chiar aparenţele unei vile de vacanţă, am început să auzim că fusese văzută uneori acostând simpli trecători – dar unii dintre noi eram siguri că-i ademenea ca pe șoricei - poftindu-i înăuntru, pentru a le servi de adăpost temporar, refugiu sau adăpost. Şi Ea îi trata bine, ca pe nişte adevărați oaspeţi, dându-le tot confortul şi iluzia siguranţei totale şi eterne. “Străinii adăpostului” (căci pentru Ea, ei rămâneau, totuși, nişte străini, întrucât aceștia nu erau artişti, să o înţeleagă, să o îmbogățească susținând o ambianță așa cum și-ar fi dorit) ajungeau s-o locuiască, totuși, cu plăcere, familiarizându-se treptat şi cu ungherele ei neprimitoare. A-casa devenea, treptat, parte integrantă din viaţa lor, ei începând să o asocieze cu un cămin adevărat, unicul pe care îl aveau, ceea ce Ei îi făcea mare plăcere. Familia pe care mulţi dintre ei nu o avuseseră niciodată era alcătuită acum chiar din pereții şi acoperişul sub care locuiau. Cu toate că ei ştiau că te poţi ataşa de un cămin (mai ales dacă te găseai in postura lor), Străinii simţeau ca fiind destul de ciudată această apropiere sentimentală față de casă, de obiectul în sine, de lucrul pe care aceasta îl reprezenta. Însă, ghidați cu grijă poate chiar de Ea, și sentimentele lor faţă de A-casă au început în timp să devină mai profunde ca înainte, iar legătura dintre ei începea sa fie din ce în ce mai strânsă, ceea ce pe Ea nu o deranja deloc, ba din contră! Căci așa putea să-i asculte mereu, întotdeauna gata să le absoarbă gândurile, sentimentele sau chiar obsesiile (adică mai ales acelea!). Dacă se întâmpla ca unul dintre Străini să plece, Ea suferea, devenind dintr-o dată foarte meschină (în termeni de spaţiu locativ) şi cu ceilalţi locatari. Aceştia o puteau vedea transformându-se pentru câteva săptămâni într-un aşezământ vechi, bolnav şi trist, cu obloanele cojite de ploaie şi roase de carii, cu acoperişul spart şi ferestre crăpate, cu podele scârţâitoare şi scaune şubrede. Chiar şi uşile deveneau practic strâmte, iar tavanul Ei se apropia de sol. Speriaţi, străinii încercau să o ajute, reparându-i mobilele, sau îndreptându-i zidurile, întotdeauna însă, Ea îi oprea ameninţându-i, printre lacrimi, cu ostracizarea. Totul reintra în normal doar atunci când vreun nou sosit manifesta interes în a descoperi unghere neexplorate ale ciudatului lăcaş. Atunci, şi doar atunci, într-o explozie de culoare şi lumină, Ea se transfigura în reşedinţa veşnic primitoare şi curioasă dintotdeauna, cu balcoane înflorate, cu havuzuri şoptitoare şi fresce impresionante, cu liniştita sa sală de lectură, cu fotoliile sale comode, cu florile sale parfumate, cu grădina pe care o populaseră odată şi artiştii.”

”Acum un an am întâlnit-o din nou, pe o stradă oarecare dintr-o epocă fără importanţă. Era deja mai bogată cu nişte vieţi, mai înţeleaptă cu nişte gânduri şi mai sensibilă cu nişte iubiri… Era încântătoare şi plină de vervă, glumind din nou cu trecătorii. Am privit-o cum îşi poftea oaspeţii să o părăsească (de data asta cu blândeţe), deoarece alţii aşteptau, impresionaţi, să-i descopere stranietatea. Nimic nu se schimbase iar Ea părea din nou plină de speranţe în viitorii locatari, din rândul cărora și-ar fi dorit să recunoască Geniul pe care doar Ea să îl ajute să obţină recunoaştere universală. Pentru ca apoi, Artistul acela să rămână numai al ei.”

”S-a sfârşit povestea?” întrebă blonda planturoasă, pe jumătate adormită pe colţişorul ei de canapea.
”Da.”


- Sfârșit -

----------------------------

Franz Schubert - Serenade from Swan Song


----------------------------

s-au plimbat prin A-casă, dar au apreciat și faptul că am învățat să dau ”ping”: adela, vania, caius67, gabrieladsavitsky, carmen, victor, alex, suzimuzi, lubileah, cristilisandru, cristidima, teonegura și geaninalisandru