pentru mândrie

În loc de introducere ar fi de citit un material scris de Brăduț Florescu. Se numește “Rostul” și îl găsiți aici. M-a bucurat nespus să-l văd transformat efectiv peste noapte într-un viral. Asta demonstrează că preocuparea pentru soarta acestei țări rămâne încă mare în rândul generației noastre, în ciuda metodelor guvernamentale de “reală încurajare a interesului” vis-a-vis de viața în România. Materialul a avut un impact puternic și rapid, de vreme ce mai multe bloguri ale unor prieteni i-au dedicat citate, trimiteri și comentarii. Prieteni de peste ocean mi l-au expediat pe mail (cu titlul – Șocanta Românie), scriindu-mi pe un ton aproape didactic că au văzut că situația morală și materială în România nu este deloc roză (ceea ce face în continuare ca decizia lor să fie una înțeleaptă în timp ce decizia mea de mă reîntoarce să trăiesc în țară să rămână profund incompresibilă lor – ultima idee nu era scrisă efectiv, dar citind printre rânduri descifrai oricum și acest mesaj).

Nu vreau să comentez acum fiecare idee a lui Brăduț Florescu, căci materialul excelent scris și-ar pierde savoarea și sensul, dar nu pot să nu constat că multitudinea de fațete face ca fiecare cititor să poată găsi un mesaj, o frântură de idee sau o frază cu care să-și argumenteze poziția. Cei plecați pot să-și găsească o grămada de motive în apărarea deciziei luate, iar cei rămași (sau întorși) îl pot citi cu convingerea că unele probleme au totuși soluții, chiar și în ceasul al 12-lea. Tocmai acest fapt face ca acest text să aibă un impact serios, pe deplin meritat.

În schimb m-aș lega tocmai de acestă meteahnă a comentării, a despicării firului în patru pe care o are acest popor. Nouă, românilor, ne place să povestim, să analizăm și să lămurim orice situație apărută. Noi simțim că trebuie să cântărim toate motivele ce stau la rădăcină și atribuim apoi semnificații adânci evenimentelor din jurul nostru. După care ne oprim. Demersul nostru este aproape întoteauna teoretic, o metodă de a explica un raționament, nicidecum de a fundamenta și de a justifica o ulterioară acțiune. Atfel spus, ne plac războinicii și acțiunile în forță dar nu ne-am înrola decât ca niște comentatori de știri de pe front.

Argumentez și cu următoarea idee. Top 10 mari români al TVR (pe o rețetă a BBC-ului) a dezvăluit pasiuni clocotitoare pentru: Ștefan cel Mare, Carol I, Mihai Viteazul, Ion Antonescu, Alexandru Ioan Cuza. Adică jumătate din top era dedicat unor oameni care întruchipează însăși ideea de acțiune, de hotărâre, de fermitate, de decizie și, uneori, de neclintire. Dar noi ne complacem în a admira doar acțiunile noastre istorice, în timp ce în prezentul nostru cotidian suntem greu de urnit în a riposta efectiv nedreptăților și inechităților suferite. Dormim și ne visăm lei, dar în viața de zi cu zi suntem miei. Explicația mea personală în legătură cu acest fenomen este legată de pierderea mândriei de a fi român. Am evitat să folosesc sintagma „mândrie națională” căci generația șoimilor și a pionierilor a auzit-o “ad nauseam” iar sensul s-a pierdut în spatele cuvintelor prea roase și tăbăcite de propaganda de stat. Golită de înțeles și semnificație, mândria - ca onoare, dacă vreți - și-a pierdut și însemnătatea și locul pe care un concept de asemenea anvergură ar fi trebuit să le ocupe în cultura și educarea unui adevărat popor. Nu mă refer aici la acel sens de superioritate absolută a celor care cred că spațiul carpato-danubiano-pontic este încărcat de zei, sfinți daci sau ființe extraterestre cu energii de cele mai variate feluri. Ci doar la mândria noastră ca sentiment de încredere în calitățile proprii. Aceasta ne lipsește și fără ea nu avem o identitate clară.

Romanii aveau acele “mores maiorum” (obiceiurile strămoșilor), o adevărată instituție culturală care le ghida pașii către soluții de onoare și respect. Se pare că noi ne dorim acele exemple (căci ne stimăm strămoșii) însă aplicarea unui astfel de cod de virtuți ni se pare astăzi arhaică și desuetă. Tomai de aceea cred că pentru recăpătarea și adaptarea unui astfel de cod la timpurile noastre ar trebui noi să luptăm acum.

Cu un astfel de scop în minte ar trebui să pornim o luptă, un conflict, un război cu toate acele cutume și obiceiuri care nu fac altceva decât să ne adâncească și mai mult în fricile și în complexele noastre de inferioritate. S-au purtat războaie pentru petrol, pentru apă, pentru combaterea terorismului, a traficului de stupefiante, pentru rivalității comerciale, pentru cucerirea spațiului vital, pentru eradicarea sărăciei, pentru recucerirea pământului sfânt etc. Dacă un Papă a reușit să lanseze cruciade care au influențat dezvoltarea socială și culturală a unor întregi continente și popoare, de ce nu putem noi, un întreg popor, să începem un război pentru recăpătarea mândriei noastre pierdute?

Având pe alocuri tentă de conflict civil (căci se poartă în sânul aceleiași națiuni) un astfel de război pentru dreptul și mândria de a fi român se va duce pe o multitudine de fronturi: în primul rând educațional (și mai ales în familie – de vreme ce școala este debusolată și sub asediul reformelor), social și profesional (unde interacțiunea cu oamenii din jurul nostru ar trebui să recapete acea aură de respect reciproc pe care, de exemplu, o mai surprindem la venerabilii nostri maeștri educați în perioada interbelică) și nu în ultimul rând, politic și administrativ (unde se vor sancționa rapid orice tentative de încălcare a drepturilor de către autorități, care trebuie să fie făcute să înțeleagă că nu oamenilor trebuie să le fie frică de Guverne ci exact viveversa, după cum ne spune Thomas Jefferson – When the people fear their government, there is tyranny; when the government fears the people, there is liberty.)

Care vor fi armele noastre într-un astfel de război? Una ar fi specifica noastră obstinație sau îndărătnicie. Dovada că românii sunt încăpățânați ar fi faptul că am rămas o țară de limbă latină după nenumărate valuri de migrație, sau că ne-am păstrat credința în ciuda multor cursuri de evlavie și devoțiune pentru socialismul științific și comunismul ateist, liber-cugetător. Aș căuta și aș reînvia acum acea îndârjire a țăranilor chiaburi care a fost aspru pedepsită de comuniștii care aveau nevoie de semnăturile de intrare în cooperativă. Și pe care nu le primeau nici în ruptul capului - la propriu. Chiar dacă trăsătura asta de caracter a fost aproape stârpită de educația marxit-leninistă precum și de lecțiile obligatorii de yoga totalitaristă pentru flexibilizarea coloanei vertebrale eu cred că ea trebuie recuperată imediat, caci este o “mos maiorum” venită de la strămoși (romani, daci, pecenegi, cumani etc. - oricum nu contează de la cine vine descendența atâta vreme cât o putem folosi la nivel de popor). Iar odată asumată și aplicată, atunci să-i vedem pe cei de la putere cum se descurcă cu cohortele de măgari mici și mijlocii care refuză să mai pună economia privată în mișcare sau cu legiunile de catâri bugetari disponibilizați pe a căror spinare nu mai pot să construiască decât bugete pentru plata daunelor din instanțe. Iar românul atât de obișnuit acum a se adapta culturilor străine va înțelege că-și poate impune voința pentru a face sistemul să se adapteze nevoilor lui. Trebuie doar să-și schimbe atitudinea.

Apropos de încăpățânare și schimbare de mentalitate. “A învăţa că în viaţă, mai uşor se poate învinge ura cu dragostea, minciuna cu adevărul şi violenţa cu abnegaţia, ar trebui să fie un element fundamental în educaţia oricărui copil”. Cu o astfel de conduită morală, prin anii ’30, Mahatma Gandhi le cerea indienilor să devină mai mândri de națiunea lor iar britanicilor să părăsească India, recunoscându-i independența. Astfel, o colonie oprimată, sub strict control miliar și legislativ a avut puterea să-și schimbe haina de popor asuprit și discriminat cu cea a unuia respectat, cu drepturi depline. Noi preferăm să emigram în loc să ne educăm mai bine poporul și conducătorii. Noi preferăm să abdicăm de la principiile noastre în loc să le cerem lor să abdice de la putere dacă nu sunt capabili. De ce? Pentru că este mai simplu? Și atunci cu ce suntem noi mai buni decât cei aflați la conducere, care profită zilnic de orice oportunități le ies în cale, cei care fac orice compromis posibil doar pentru că este mai simplu să te căpătuiești așa decât prin muncă onorabilă?

Dacă Brăduț Florescu vă îndemna să vă sunați bunicii, sau să puneți o sămânță în pâmânt, eu v-aș spune să începeți fiecare să vă chemați prietenii, cunoscuții, contabilul și avocatul pentru a pune la punct realizarea unei veritabile campanii de protest, de boicotare a deciziilor tâmpite, de nesupunere civilă față de hotărâri strâmbe, de acțiuni de rezistență față de puterea gângavilor și a castraților intelectual, de grevă fiscală sau de simplă informare a celor duși de nas.

Richard Wagner - Ride Of The Valkyries



P.S. - O ultimă idee. Atunci când Byron și Hemingway au decis a sprijine lupta de independență a Greciei și respectiv Războiul civil din Spania ei s-au înrolat activ în trupele de acolo, căci lupta nu poate fi dusă altundeva decât pe teritoriul aflat în conflict. Așa încât eu m-aș gândi de două ori la acordarea dreptului de vot acelor persoane care nu mai locuiesc în țara natală. Căci altfel ar trebui să-i aducem acum în țară pe toți aceia care au votat cu marinarul anticomunist, pentru a-i face să guste din plin din delicatesele guvernului Boc.