Despre mere

Ana are mere. Are un coș aproape plin căci a mâncat doar câteva. Pe cele rămase le păstrează pe mai târziu. Chiar dacă sunt foarte proaspete și au o culoare sănătoasă, apetisantă, ei îi par acum fade, fără nici un gust. Dar ea știe că nu merele sunt de vină. Și întrucât gustul lor trebuie să fi rămas la fel, unicele vinovate par să fie chiar papilele ei gustative care refuză să mai perceapă savoarea și aroma fructelor rămase în coș. Și așa a decis că pe celelalte nu le mai mănâncă. Cel puțin, nu acum, nu aici. Nu în țara ei. Poate că merele i se par fără gust și datorită situației instabile și a lipsei de oportunitați care i se prezintă tinerei noastre eroine. Astfel că, datorită sărăciei de idei și a lipsei de idealuri pe care le afișează sistemul în ceea ce-i privește pe tineri, Ana a decis să plece. Ea vrea să înceapă o nouă viață acolo unde munca ei va fi mai bine plătită, mai apreciată. Ana este medic și nu prea se mândrește cu modul în care țara ei o apreciază. Nu ar vrea să plece, dar simte că acolo unde aspiră ea să ajungă, întrega ei existența va fi mai solid ancorată în valorile pe care generația ei le consideră importante. Poate că acolo merele ei vor căpăta din nou gust și aromă.



Raluca și Lucian au multe mere. Și pere. Și piersici. Și multe fructe pe care noi nu le cunoaștem. Coșul lor este plin de dă pe-afară. Ei sunt români dar nu trăiesc în România. Ei sunt deja integrați într-o altă lume. Lumea la care Ana încă visează. Cei doi au traversat mări și țări, munți și oceane pentru a ajunge aici. Au depășit bariere culturale și lingvistice, s-au adaptat la obiceiuri noi, au învățat să guste din alte fructe. Sunt apreciați, respectați și bine răsplătiți pentru munca și efortul depus. S-au scurs deja cinci ani de la plecare iar ei se simt în siguranță, protejați și folositori. Au intrat repede în noul ritm de muncă și de viață. Și-au reevaluat prioritățile. Ele nu mai coincid cu cele ale Anei. Nici măcar cu cele pe care le aveau chiar ei acum cinci ani. Oricum, ei și-au înfipt rădăcinile în pământul rodnic de peste ocean. Dar nu prea adânc. Au decoperit că lumea nouă are și ea defecte. Nu prea se vorbește despre asta, dar este relevant faptul că cei doi se pregătesc acum de o altă călătorie. Peste alte mări și țări, către alte pământuri. Se pot mișca relativ ușor căci nu au încă copii. Este încă prea devreme și oricum ar fi prematur de vreme ce nu au decis încă unde doresc să trăiască. Oricum își vor lua merele cu ei. În țară nu prea vin des. Rădăcinile lor nu mai sunt aici iar lor li s-a părut mereu că merele din țară au avut întotdeauna un gust ciudat.

Raul primește mere din Romania. Le mănâncă bucuros împreună cu Maria. Raul și Maria sunt foarte fericiți. Le place în străinătate. Dar vin deseori în țară. Se simt apreciați și chiar invidiați. Ei lucrează la ambasadă. Raul spune că este o Românie mică, întotdeauna perfect machiată și aranjată pentru prezentarea ei în lume. În plus, contextul în care se mișcă este unul de normalitate. O normalitate europeană: germană, franceză sau - în cazul celor doi - spaniolă. Raul și Maria muncesc mult dar se simt în largul lor. Sunt mândri de țara lor și nu ar dori să se stabilească definitiv în străinătate. Dar le place și Spania. Au doi copii. La momentul actual copiii lor învață trei limbi. Una din ele este româna. Raul și Maria au văzut mulți români care vin la cules de fructe în Spania. Unii dintre aceștia se întorc apoi în țară. Și ei speră ca situația din țară să fie mai bună pe când se vor întoarce de la post. Până atunci se vor ocupa de carieră și de copii. Și de merele primite din țară. Gustul lor a fost întotdeauna mai bun decât a celor din străinătate. Cel puțin așa cred Maria, Raul și copiii lor.

Cristi și Sorina au o livadă. Este chiar o livadă mare, în care ei cultivă mere. Cei doi au muncit și au locuit o vreme în străinătate. Dar nu au dorit să rămână acolo. Li se părea că ritmul vieții era prea alert iar timpul dedicat familiei fiind aproape întotdeauna sacrificat în favoarea muncii și a construirii unei carierei profesionale. Cei doi au acumulat cunoștințe și metodologii de lucru pe care au decis apoi să le pună în practică în țară. Așa că s-au întors să-și construiască noua afacere. Sistemul nu i-a încurajat așa cum văzuseră că o fac țările prin care au muncit. Dar nu s-au plâns și au așteptat vremuri mai bune. Între timp au reușit să primescă un contract de export pentru întrega lor producție de mere. S-au bucurat că afacerea putea merge înainte în ciuda piedicilor economice și a birurilor nenumărate puse pe spatele lor. Chiar dacă este greu nu își doresc decât să muncească în livadă și să-și vadă copiii crescând. Doar un singur gând îl macină constant pe Cristi. Nici până în ziua de astăzi nu poate întelege de ce un număr foarte mare de tineri trebuie să plece din țară din cauza unui număr relativ mic de politicieni aflați la guvernare. Și-ar dori să aibă puterea de a exila sau de a ține departe pe cei puțini de la putere pentru a-i încuraja pe tineri să rămână, să se întoarcă și să crească sănătos în țară. Așa cum o face și cu merele lui când le protejează de dăunători.

Într-un colțișor al unei țări îndepărtate, Samir mănâncă mere. Din import. Mai exact, din Romania. Mușcând cu poftă din al doilea măr, pentru o singură secundă se gândi că țara din care veneau aceste fructe trebuia să fie bună și exotică. După care se întoarse rapid la joacă.