portret de tara

un minunat dialog cu Dan C. Mihăilescu despre tarisoara noastra si despre oameni prin prisma unor mari scriitori sau ganditori romani...


preluat de pe pagina de la Adevarul, caci link-ul lor nu parea sa mai functioneze. Asadar, enjoy:

-------------------------


Dan C. Mihăilescu: „Cioran ar fi fost fericit în România de azi"

Cu precizia unui naţionalist moderat, Dan C. Mihăilescu a pus în evidenţă, „La masa Adevărului", toate tarele românilor, din cele mai vechi timpuri până astăzi. „Ura iubitoare" este forţa care îl împinge pe Dan C. Mihăilescu să taie, cu răceală chirurgicală, în chistul de complexe al societăţii româneşti. Dar asta nu înseamnă că vede numai partea goală a paharului. Criticul literar remarcă nejustificatul dispreţ de sine al conaţionalilor noştri, sfătuindu-ne să nu ne amăgim crezând că maximalismul etic, puritatea absolută, ar exista undeva pe lume.

CARTE DE VIZITĂ

• Dan C. Mihăilescu s-a născut la 12 decembrie 1953, la Bucureşti.
• Este absolvent al Facultăţii de limba şi literatura română a Universităţii Bucureşti (1976).
• A fost cercetător ştiinţific la Institutul de istorie şi teorie literară „G. Călinescu" (1980-2003).
• Este realizatorul emisiunii „Omul care aduce cartea", la Pro TV (2000 - prezent).
• A semnat cronici literare şi a ţinut rubrici săptămânale în numeroase reviste şi ziare româneşti.
• A publicat 13 volume şi a tradus integral din franceză dramaturgia lui Eugen Ionescu.


Adevărul: Cum ar privi Emil Cioran România de azi?

Dan C. Mihăilescu: Asta chiar este o întrebare palpitantă... Eu m-am întrebat ce-ar fi făcut Noica după 1990. Îl vedeam deja dus la FSN, cu Ion Iliescu, cu Eugen Simion. M-am întrebat şi unde ar fi fost Marin Preda după 1990. Cred că tot acolo, la FSN. Nichita Stănescu ar fi fost la fel. Cioran cred că ar fi fost, literalmente, fericit în exasperare. Dacă avea două manii extraordinare, acestea erau să privească nebunii şi beţivii. I se lumina faţa când îşi amintea de beţivii din Răşinari care deambulau între o parte şi alta a drumului. Nebunii, rataţii, demenţii, figurile monstruoase, apocaliptice, într-un cuvânt enormul îl fascina. Lui îi plăceau, de fapt, oamenii precum Zapraţan, Ţuţea, fiindcă erau nişte rataţi superbi.

Dacă Ţuţea ar fi devenit un autor de manual, să fi avut 30 de cărţi, să fi devenit academician, Cioran ar fi fost oripilat. Ei bine cred că, la ora actuală, Cioran ar fi fost fericit în România pentru că aşa o monstruozitate socială, aşa o aberaţie economică, aşa o demenţă de un pitoresc nebun, mai rar. Şi cred că acum ar fi fost extaziat în faţa faptului că nu suntem nimic şi totuşi mergem. România este un mecanism care are şi aripi, este şi mamifer şi industrie, şi ciobănie, şi ghiolbănie, şi aristocraţie, toate la un loc. Tot acest conglomerat monstruos i-ar fi plăcut enorm lui Cioran.

Aceasta este ţara în care trăim?

Da, da! A fost şi rămâne o ţară neobişnuită. Eu nu sunt nici de partea celor care ne condamnă. Suntem, totuşi, robii unei istorii şi unei situări geostrategice neobişnuite, ţicnite. Nu toată lumea stă sute de ani între atâtea fălci de imperii care vor să te facă praf.

Nu cumva asta a devenit o scuză pentru neputinţa şi neaşezarea noastră?

Nu, dar asta este teoria lui Eliade, care spune că răul este independent de noi.

Acum suntem, totuşi, membri ai Uniunii Europene...

Suntem, ce-i drept, dar suntem înghiţiţi de un „peşte" mai mare.

Suntem precum Iona în pântecul chitului?

Evident! Păi de aia l-a atras pe Marin Sorescu acest subiect. Eu nu sunt de acord nici cu Cioran, care spune că răul este în noi, că este un rău atavic. Adică suntem un neam tarat. Când spune că suntem leneşi, hoţi, că improvizăm veşnic, eu nu cred. Sunt convins că adevărul este undeva la mijloc. Istoria ne-a făcut să fim aşa: duplicitari, diletanţi, să nu avem cultul economiei, al răbdării, să fim risipitori ca nişte nababi, să nu construim nimic şi să avem o psihologie de şatră.

Ţiganizarea nu este un rău din noi, ci un mediu care te-a îndemnat dintotdeauna să nu construieşti dens şi pe termen lung, să nu ai strategii. Avem numai improvizaţie şi tactică de stat sub coviltir. Dar aceste lucruri nu le spun când vin cei din Occident. Doar când sunt cu ai mei îmi permit să dau cu biciul şi să spun că nu binevoim să ne schimbăm cu nimic. Citim cu toţii Max Weber, despre etosul protestant al muncii, bovarizăm spunând „Doamne, să avem şi noi disciplina lor!", dar întotdeauna risipim şi nu construim nimic.

Dar ne şi lăudăm...

Ne lăudăm că au venit nemţii, că ne-au făcut ţara, că ne-au pus pe picioare. Bun, dar noi dăm cu ciocanul în acea Românie a lui Carol I de o sută de ani, vrem s-o facem praf şi ea, săraca, încă mai rezistă. Adevărul despre România este că are un pitoresc nebun. Sincer vorbind, uneori mi-aş dori şi eu să dau pitorescul de aici pentru acea sfântă plictiseală din Elveţia, din cantoane. De aici şi tendinţa unor intelectuali români de a trece de la ortodoxie la catolicism.

Asta în contextul unei slabe înţelegeri a fenomenului religios...

Da, desigur, dar ei erau disperaţi să iasă din mocirla, din Bărăganul ăsta care nu le plăcea.

Pe dumneavoastră ce sentiment vă încearcă în legătură cu România de azi?

Este acea ură iubitoare a lui Cioran. Există o relaţie un pic sado-maso între un naţionalist şi ţara lui. Adică eu sunt în partea naţionalismului firesc, care desfide nuanţele alterofobe.


„Ne încăpăţânăm să rămânem în zdrenţe"


Ce vă irită cel mai mult în România?

Faptul că este de un reacţionarism înfiorător şi că refuză să se schimbe. Paradoxal, ştim foarte bine ce ne trebuie, de la chestiunile practice - de pildă, a nu mai scuipa seminţele pe stradă - până la schimbări de sistem politic. Până şi prin faptul că tragem cu ochii continuu către Moscova, manifestând o americanofobie tot mai accentuată, îndepărtăm reformele de la noi. Să fie la ei, acolo, la americani, pe noi să ne lase în sărăcia noastră! Încăpăţânarea de a rămâne în zdrenţe, în mocirlă, mă exasperează cel mai tare. Şi Eminescu spunea: „Eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul".

A fost întotdeauna o încăpăţânare de a ne înrădăcina. Dorind toţi să te demanteleze, să te desfigureze, să te dezmembreze, evident că tu ai o psihologie de asediat, de bursuc în vizuină, de cârtiţă. Noi nu am fost învăţaţi să avem aer, să construim în aer liber.

Ca membri ai UE ne putem permite să avem o atitudine relaxată, de constructori...

Da, dar nu putem din cauza secolelor de complexe. În noi există o magmă de complexe de inferioritate, un suflet de slugă care a stat mereu sub cizma rusă, austro-ungară, turcă. Astea ne-au cocoşat.

Aşa este, dar am supravieţuit. Am dezvoltat o tehnică de supravieţuire...

În România, apa trece, pietrele rămân... tocite, malformate. Asta este tristeţea mea cea mai mare, faţă de care nu pot să schimb nimic. Eram la Praga, în faţa primei Universităţi Central-Europene, înfiinţată pe la 1350. La noi, prima universitate este Academia Mihăileană, înfiinţată pe la 1850. Deci, sunt 500 de ani furaţi de istorie.

Şi americanii sunt o naţiune relativ recentă...

Asta e bafta lor! S-au format fără rădăcini. Au luat şi ce era mai rău în lume, dar şi ce era mai bun. Toţi cei care vroiau să se împlinească mergeau acolo şi în 200 de ani au făcut mai mult decât alţii într-o mie.


„M-am săturat de dispreţul de sine al românilor"


Dacă pentru Emil Cioran spuneaţi că „ratatul perfect" a fost Petre Ţuţea, acum, în societatea noastră, care este profilul „ratatului perfect"?

Tipul de ratare s-a păstrat. Nu vedeţi că toţi ne văităm de ratare?! Ba că suntem marii literaţi care n-au apucat să-şi dea marea operă, ba că suntem istoricii literari care n-au apucat să-şi facă marile sinteze şi se risipesc în gazetărie. Balerinele se vaită că, din cauza alimentaţiei din ceauşism, au oasele moi şi li se rup gleznele. Medicii spun că n-apucă să intre pe cateter şi pe instrumentarele noi, aşa că pleacă în străinătate. Şi exemplele pot continua.

Prin urmare, complexul de inferioritate este forma de ratare a românului...

Da. Ce mă supără este că aceste complexe de inferioritate se deghizează, pentru a se automotiva, în complexe de superioritate. Cu cât eşti mai bătut în cap, mai nemernic şi mai netrebnic, cu atât spui că eşti extraordinar, magnific. Pe undeva, ne cauţionăm singuri. Dar eu m-am săturat de acest dispreţ de sine. Chiar aveam de gând să scriem o carte, la „Humanitas", cu cele mai rele pagini ale românilor despre ei înşişi. O amân din 1991-1992 pentru că am senzaţia că publicul ar primi-o foarte prost.

De ce credeţi asta?

Nouă ne place foarte mult să ne văităm de noi înşine. „Ca la noi la nimenea!". Este un complex de inferioritate care, atunci când ţi-l reflectă străinii, se transformă într-un complex de superioritate. Acelaşi lucru te cauţionează în rău şi îţi dă şi bovarismul. Ceea ce mă supără este că ne înrădăcinăm tot mai mult în acest reacţionarism în acest „dolce far niente". Deci, nu ne schimbă nimic. Am avut, după 1990, multe ocazii de a ne schimba, graţie străinilor, graţie multor intelectuali de la noi, graţie sistemului politic. Ne-am schimbat într-un fel, dar văd că nucleul dur, sâmburele, a rămas acelaşi.


„Suntem un neam netocmit încă"


Ne-am schimbat în aceşti trei ani de când am intrat în UE?

Mental? Nu, Doamne iartă-mă! Acum două săptămâni am auzit la televizor o replică gigantică: "Ce pandemie?!? Dă-o dracului de pandemie!" Suntem o ţară de replici, de întâmplări extraordinare. Noi suntem ţara care a aruncat din Salvare muribundul cu perfuziile în el.

Putem caracteriza o ţară, o naţiune după un asemenea incident nefericit?

Ştiu ce vreţi să spuneţi... generalizările. Caragiale a spus un lucru esenţial despre noi. Citez: „Nu suntem nici mai buni, nici mai răi decât ceilalţi. Suntem numai un neam netocmit încă". Acest „netocmit" este un termen din Biblie, adică suntem în haosul incipient. Noi încă nu ne-am legat mental provinciile. Mentalul moldav este un pic rusificat, cu ochii la Turgheniev, la Gogol şi la „Livada de vişini", băutori de vin dulce. Acest mental moldav nu s-a legat bine de Ardealul care bea palincă şi aude mereu zgomotul de carâmb, de cizmă. Iar astea două nu s-au legat cu levantinismul de cafenea, cu spuma de bere de la noi din sud, a celor care suntem greco-bulgaro-sârbo-etc. După 200 de ani, încă nu ne-am închegat bine între noi.


„Avem ceva din mujicul rus, căruia îi plac biciul şi vodca"


Multă lume speră că după alegerile prezidenţiale va fi mai bine...

La mine funcţionează perfect un banc din epoca lui Ceauşescu, pe care am să-l spun până o să mor. Ceauşescu voia gazon englezesc şi a făcut tot ce trebuia, dar ieşea iarbă chelboasă, rară. I-a chemat pe englezi, care au spus: „Aţi adus sămânţa bună, aţi îngrijit-o bine, aţi făcut totul bine. Îngrijiţi-o la fel încă 200-300 de ani şi o să aveţi iarbă englezească." Aşa că schimbările de regim din patru în patru ani... Poate să vină şi Iisus şi Buddha...

De ce mai credem în persoane mesianice?

Cu asta am rămas, este partea noastră slavă, parte din imperiul rus. Încă avem ceva din mujicul rus, căruia îi plac biciul şi vodca. Ne studiem foarte rar ADN-ul. Ne place să spunem că suntem moştenitorii Romei, ai Daciei - tot felul de utopii de genul acesta -, dar n-am observat înlăuntrul nostru toate aluviunile care ne dau şi pitorescul şi incongruenţa. Înlăuntrul nostru este sânge grecesc, turcesc, armenesc, evreiesc, german, cuman. Dar cu relativismul istoric sunt împărţit. Am fost printre cei care au lăudat primii relativismul, după care mi-am şi pus un bemol la partitură. Fiindcă dacă relativizezi tot şi îţi iei pernele de sub fund, cazi pe asfalt. Nu e bine să ai un tratament de şoc, adică dintr-o mitizare ceauşistă a istoriei să pici într-o demitizare absolută.

Au apărut cărţi pe tema „Cine suntem?"...

Noi avem această obsesie identitară, care pe mulţi îi supără. Eu nu înţeleg de ce sunt atât de mulţi oameni supăraţi pe obsesia privitoare la români. N-am fost în stare să ştim cine suntem, ce vrem şi încotro ne îndreptăm, umblăm ameţiţi pe coridoarele istoriei. Obsesia identitară, atât timp cât nu se travesteşte în complex de superioritate şi nu devine alterofobie şi altericid, e în regulă. Stăm noi între noi şi ne malaxăm în aceeşi râşniţă eternă.


„Lumea e un bordel şi nu văd de ce am fi noi maximalişti etic"


Poate Ortodoxia să ne ajute să descoperim cine suntem, cu adevărat?

Aici eu sunt împărţit, ca orice intelectual raţional. Trebuie să laşi Ortodoxiei ce este al ei. Să-i laşi mândria de a fi fost, secole de-a rândul, coloana vertebrală în jurul căreia ne-am coalizat noi, românii, în istorie. De cealaltă parte, tot ce e excesiv calitativ, la noi devine viciu. Din cât a fost de bună încăpăţânarea autoconservatoare şi vindecătoare a Ortodoxiei în istoria noastră, pe atât devine contraproductiv acum refuzul ei de a se adapta, cu moderaţie. Trebuie ştiut că, în faţa ateismului, corectitudinii politice şi fundamentalismului islamic, ecumenismul creştin trebuie să se construiască. Nu putem trăi insular, cum suntem noi.

Depinde ce înţelegem prin ecumenism...

Ierarhii noştri, cei mai deschişi la minte, acceptă unirea cu catolicismul, dar fără primatul papal. Asta spun ei...

Nu e vorba numai de primatul papal atunci când se abordează problema unirii. Mai sunt şi alte anomalii dogmatice...

Probabil, dar sunt convins că, în 10-20 de ani, pericolele care pasc această lume creştină vor face să se ducă toate detaliile de politică...

Ca ortodocşi, putem avea un cuvânt de spus în cadrul Uniunii Europene?

Sigur, ar trebui să avem, cu toată modestia. Este întotdeauna filonul slav din Ortodoxie în noi - suntem, cum bine ştim, singura ţară ortodoxă şi latină în acelaşi timp. Iar apare acel aspect de struţocămilă de care spuneam. Adică la noi nu merge niciodată linia dreaptă, nici în arhitectura străzilor, nici în arhitectura sufletească. Nici măcar în bovarism nu suntem nişte „streight ahead men". La noi totul e învălurit, cu trei aspecte, cu multe sertare. Cei din Occident ne fac „farisei", „trădători".

Unii spun că a fi român „e o profesiune"...

Da, şi că ar fi vorba de o curvăsărie istorică eternă. Însăşi diplomaţia este o astfel de curvăsărie. Însăşi lumea e un bordel, cu proxeneţii ei, cu mercurialul pentru blonde, pentru brunete, pentru roşcate. Nu văd de ce am fi noi maximalişti etic şi de ce să se ceară de la noi o puritate absolută, care de fapt nu există nicăieri.


„Nebunia ne conservă"


Nu cumva avem psihologia lui Julien Sorel al lui Stendhal, apropo de complexele de inferioritate?

Orice om care a fost servitor, orice naţie care a fost mereu sub cizmele mari ale istoriei, imposibil să nu aibă ceva... Când eşti îmbrăcat modest şi te uiţi mereu în sus la robele somptuoase ale stăpânilor tăi, evident că te încarci şi cu invidie, şi cu carierism, şi cu dorinţa de a te pune cândva pe tronul regelui.

De aceea şi la noi au făcut carieră motive de acest gen. Motivul ruinelor în secolul XIX, la preromantici. Numai nouă ne-au plăcut extraordinar ruinele, prăbuşirea. Şi atunci o fascinaţie de a dansa pe ruine. Cum spune Andrei Pleşu foarte bine: „Avem euforia dezastrului". Exact aşa e: avem o jubilaţie a răului. Iar de cealaltă parte, la Eugen Barbu şi la alţii, este o atracţie faţă de „săptămâna nebunilor", de carnaval, de bâlci. Asta ne place foarte mult. Tot ce înseamnă civilizaţie coerentă, subiectivă, normală ni se pare un plictis. Nouă ne place becalismul.

Cât va mai dura?

Să ştiţi că, în acelaşi timp, România seamănă cu Dali. Nebunia ne conservă. Nebunia ne face un spaţiu placentar, ţicneala devine un fel de căptuşeală ignifugă. Şi să ştiţi că e foarte bine. Noi trăim într-un fel de levitaţie inconştientă în istorie. De aia ţin la ideea asta care mă exasperează: avem un pictor naţional, Nicolae Grigorescu, care are ca esenţă a românităţii „Carul cu boi". Exact aşa trecem prin istorie, precum carul cu boi. Asta ne apără de multe lucruri. Noica spunea că atunci când stai cu un pas sau doi în spatele lumii bune poţi să vezi când ea pică în prăpastie. Aceasta este o psihologie de bârlog.

Percepţia multora e că ne ducem mai mereu în prăpastie, după aceia în spatele cărora stăm...

Păi nu v-am spus replica ţăranului cu umeri laţi şi palme bătătorite: „Dă-o dracu` de pandemie!" E o replică magnifică. Exact ca una auzită de Radu Cosaşu şi dată într-un număr din „Dilema veche", acum vreo şapte-opt ani, când se plimba baroneasa Nicholson pe aici şi ne acuza de traficul cu copii. Cosaşu spune: „Am auzit ieri în Piaţa Galaţi un dialog între doi tipi: «Domne, şi baroneasa asta, eu aş vrea să o întreb cât vrea ca să ne lase în pace!»". Faptul că putem corupe cea mai incoruptibilă chestie din lume, că i-am malformat un pic şi pe romani şi că românizăm Europa, mi-e teamă că este adevărat. Forţa noastră de înghiţire şi de alchimizare negativă a civilizaţiei occidentale este extraordinară. Prea mulţi străini se românizează brusc. Încet, încet intră la corupţia mică, încearcă să se deghizeze, să ne facă pe plac, şi, cum intră în şalvarii noştri, în ciorapii noştri rupţi, pac!, devin de-ai noştri.


Avem un pictor naţional, Nicolae Grigorescu, care are ca esenţă a românităţii „Carul cu boi". Exact aşa trecem prin istorie, precum carul cu boi.


„Am oroare de televiziune"

„Eu stau foarte rău cu televiziunea, cu ştirile. Groaznic! Am oroare de televiziune. La emisiunile mele nu m-am uitat decât de două ori în zece ani. Nu mă suport. Când vorbesc îmi pare că am fost coerent, convingător, iar când mă aud îmi pare că m-am disipat, că mă bâlbâi mai rău."

„Întotdeauna am stat la cheremul «centrului»"


Cum găsiţi clasa politică de astăzi?

Cum a fost de multe ori. Întâi, are o incongruenţă înfiorătoare, o neîncredere absolută în forţele proprii. La noi, ordinul trebuie să vină de la Moscova, de la Berlin, de la Washington, de la Istanbul. Întotdeauna am stat la cheremul «centrului». Asta îţi atrofiază muşchii decizionali. Noi am stat să ne uităm mereu peste gard, să vedem ce spune şefu`. Sigur că îmi place minunăţia lui Mircea Vulcănescu, acea utopie: „Între panslavism şi pangermanism, eu aleg pan-românismul." Asta este o dulceaţă de bebeluş cu care ne alintăm noi, intelectualii, din când în când.

În perioada interbelică părea posibil pan-românismul...

În cei 20 de ani de normalitate, era şi la noi ceva de genul ăsta... Dar în politica românească, până nu va veni... nici nu pot să spun „o forţă strict naţională". Pentru că într-o lume în interdependenţă şi mondializare, înrădăcinarea excesivă seamănă a prostie. Semeni cu King Louie din „Cartea Junglei", care atunci când se dărâmă templul rămâne cu ultima piatră pe cap.

Mondializarea produce efecte adverse...

La începutul anilor 90, la Paris, Emil Cioran mi-a zis: „Atenţie! Globalizarea nu e menită în primă instanţă decât să ranforseze nucleele naţionale, peste tot. Sigur că Masoneria chiar asta vrea, să dea perspectiva globalizării, tocmai ca să ranforzeze nucleele". Văd că asta se întâmplă peste tot. În Rusia, în spaţiul balcanic, la sârbi, la basci, corsicani, kurzi, catalani, tibetani. Din păcate, noi n-am dobândit consistenţă. Acel „netocmit" din Caragiale mă face să cred că până şi naţionaliştii cei mai înrăiţi de la noi tot a carcasă goală sună.


„Orice calitate desfăşurată în exces devine viciu"


Cum găsiţi discursul lui Dan Puric?

Aici nu vreau să mă bag. Pentru că prea îl duşmăneşte lumea, alţii îl idolatrizează excesiv sau e diabolizat excesiv. E o chestie de luat încet. Cu fenomene precum Puric nu e bine să te joci. E şi păcat să te joci. Şi aici apare exact aceeaşi chestie tipic românească: orice calitate desfăşurată în exces devine viciu. Orice începe bine la noi - că e o industrie, că e o fermă, că e o echipă de fotbal, că e Mişcarea Legionară - se termină prost. Cred că suntem singurul loc din lume în care o mişcare ultranaţionalistă îşi omoară părintele. Oricât ne spun ei că ruşii au infiltrat oameni în Mişcarea Legionară... Fapt este că aceia care şi-au bătut joc de Nicolae Iorga erau de-ai noştri. Nu era „Ivan Ivanovici".

Poate comandamentul era în altă parte...

Şi asta se poate. În toată istoria, coarnele, coada de drăcuşor există. Tot ceea ce ameninţă să se dezvolte local şi naţional, în mod brusc, este torpilat. Nu ştiu cât conştient, nu ştiu cât inconştient. E un rău şi în afara noastră, dar şi înlăuntrul nostru. Şi e o alchimie reciprocă între răul insinuat, extern, şi răul explodat din noi. Eu mă mir mereu că existăm. Cred că e o mirare de tip cioranian. Şi Caragiale a avut o întrebare extraordinară: „Ţară-i e asta, mă?!" Uitaţi-vă ce crize guvernamentale avem de 2-3 ani şi totuşi vilele cresc, avem maşini de lux, nu mai ai loc de telefoane mobile. La mine la ţară le-am propus oamenilor să le dau bani cât primesc ei în Vest, ca să cosească fânul. „La români? Nu muncesc dom' profesor aici!" Se duc pentru 300-400 de euro în Italia, dorm în grajduri neluminate, la opaiţ şi vin cu geacă de piele şi telefon mobil. Aici mor de foame, dar la mine, la fân, nu vin.

Aveţi moşie?

Nici vorbă! Avem un petic de pământ la Stroieşti de Vâlcea, la socrii mei, într-un loc superb, divin, într-un sat în care 80% din oameni sunt un fel de haiduci. Toţi au pensii de boală, ajutor social de la stat. S-au pensionat pe caz de boală şi nu fac nimic. Stau pe marginea şanţului şi îşi fabrică băutură din bălegar. Este chiar zona subcarpatică, unde Vulcănescu spunea că e adevărata românitate.

Românitatea aceea n-a fost afectată de comunism?

Asta nu vreau să o mai spun, pentru că pare propagandă. Sunt 50 de ani care au răsculat în noi tot ce era mai rău. Dacă facem un fel de biopsie, sunt 50 de ani care n-au făcut decât să exteriorizeze toate tumorile dinlăuntru. Nu poţi să schimbi în 10-20-30 de ani un trup atât de bolnav. Mai întâi trebuie să murim, să suferim foarte mult. Penitenţă, da!


„România suferă de diabet naţional"


De ce credeţi că intelectualitatea nu se coagulează pentru a oferi un proiect României?

Am formulat odată asta: România suferă de diabet naţional. Nu se încheagă sângele, suntem într-o hemoragie eternă. Este un lucru cu explicaţii în istorie. Se spune de 300-400 de ani, că unde-s doi români sunt trei partide. Unii au pus asta pe seama individualismului ţărănesc. Adică un neam de ciobani care stau fiecare pe o culme, fiecare cu turma lui, neavând civilizaţia burgului, a comunităţii. Suntem ţărani individualişti, retrograzi, reacţionari şi foarte mefienţi. Pe de altă parte, istoria ne-a făcut neîncrezători total. Nu credem în nimic decât în haos, în întâmplare, sau când vine cizma străină, „sindromul Hohenzollern". Toţi boierii români s-au mâncat între ei, întotdeauna. Suntem singura ţară din Europa şi, cred, din lume în care în 200 de ani de istorie ne-am executat 25 de domni. A apărut acum la editura Meronia un dicţionar biografic al domnilor din Moldova şi Valahia.

Francezii au făcut mai rău...

Au făcut şi francezii, dar nu aşa. Cum lua unul puterea trei-patru luni, cum îl torpilau. Boierii erau cu un cap la Istanbul, cu altul la Moscova. Deci, dihonia naţională. Dezbinarea românească este un laitmotiv. Diaspora noastră e dezbinată. O să spuneţi că polonezii sunt la fel. Că şi în Israel unde sunt doi evrei sunt trei păreri. E posibil, dar la noi este într-adevăr o problemă. Ura de sine se transfigurează în ură reciprocă.

Vedeţi vreo soluţie de redresare pentru România, în perioada imediat următoare?

Nu. E exact aceeaşi speranţă veche: să ai 20-30 de ani de normalitate, de îmbogăţire. Asta s-a mai spus: când toată lumea o duce bine, dispar conflictele maghiaro-ardeleneşti. Din păcate, la noi, domină acea definiţie a tragicului dată de Hegel, că toate părţile implicate în conflict au dreptate. Fiecare are dreptatea lui, şi în stânga, şi în dreapta. Şi susul, şi josul. Şi atunci e o chestiune care ne face să fim ca un trup deşirat.


La noi este într-adevăr o problemă. Ura de sine se transfigurează în ură reciprocă.


„Avem o conştiinţă literară lamentabilă"

Mulţi intelectuali se plâng de spaţiul cultural românesc, construit pe grupuri. Mentorul îşi promovează doar ucenicul, la altul nici nu se uită...

Nici ucenicia nu ne mai place. Tot istoria explică asta, pentru că am fost disipaţi, fragmentaţi. Şi în Germania ai să vezi deosebiri între bavarezi şi munchenezi. Şi în Italia nordul „duşmăneşte" sudul. La noi, însă, totul se accentuează ca viciu. Tot ce este viciu vine şamponizat şi dat cu after shave din afara ţării, dar la noi este caricatural, scălâmb, carnavalesc.

Scriitorii de limbă engleză, de pildă, se organizează altfel. Nu aveţi senzaţia că scriitorii români sunt cu spatele la public?

Englezii cumpără şi acum postav de la magazinaşul de unde şi-l cumpăra Shakespeare! La noi e un haos organizat. Din cauza acelei individualităţi de tip parohial şi a atomizării generale, scriitorul român are o psihologie de narcisiac masochist. Nici măcar nu e un narcisism autoalintător, ci absoarbe numai răul din realitate.

Mai fac scriitorii români presiuni asupra dumneavoastră?

Înveninare, otravă, da! Otrăvire sistematică! S-a înrăit scriitorul, e mult mai rău acum. Înainte găseai trei-patru prieteni, legaţi de o idee. Acum, fiecare scriitor parcă s-a împărţit în trei şi are în el două animale care îl devoră. Avem o conştiinţă literară lamentabilă. Pe de o parte, se manifestă această închidere înfiorătoare în sine. Eşti convins că toată lumea conspiră împotriva ta şi vrea să te facă praf. Asta se reflectă apoi într-o megalomanie. Îl avem pe Nicolae Breban, care tipăreşte o carte în care pune într-un cofraj toată critica literară, exclusiv în funcţie de părerea pe care criticii au avut-o despre el. E trist şi e vesel.

Din cauza acelei individualităţi de tip parohial şi a atomizării generale, scriitorul român are o psihologie de narcisiac masochist.