o cronică așteptată...

...este aceea realizată de domnul Mircea Coman, pe blogul domniei sale SCIFIENTLAND, adică (AICI).
așa cum ne-a obișnuit deja, dumnealui ne prezintă o cronică a prozelor apărute în revistele și gazetele de profil, acum venind și rândul povestirilor din nr. 25 al Revistei SUSPANS, adică acolo unde găsiți și „Testul Rorschach” al subsemnatului (AICI).

„Nota de realism domină selecţia lunii iunie a rubricii de proză de la SUSPANS.ro până la final, căci „Testul Rorschach”, de Bogdan Onin, ca şi penultima ieşire la rampă, fragmentul despre care abia ce-am spus câteva vorbe niţel mai sus, conţine numai câteva trimiteri, puţine, dar suficiente ca să reţină atenţia, către planul magiei negre de sorginte africană, pomenind de temutele practici Voodoo, ce revin în cuprins, transformându-se într-un fel de laitmotiv. Finalul, oarecum prevezibil, scoate la suprafaţă drama importantului om de afaceri al cărui noroc a scăpătat, aducându-l pe magnat în zona disperării fără de întoarcere. Voodoo devine astfel motivaţia fragilă a unui act sinucigaş, săvârşit sub imperiul resemnării şi al neputinţei de a accepta noua realitate. Gestul tehnicianului Scott, de a închide fereastra, devenită ad-hoc platformă de decolare către nicăieri, fiind un fel de lăsare a cortinei peste spectacolul mărunt al vieţii individului, în vreme ce marele show, viermuiala imperturbabilă a societăţii, trebuie să continue.
Nu ni s-au părut importante cele câteva mărunte greşeli („cât era meritul sucului de struguri și cât a noii propuneri”, „secretarea îi răspunse”), peste care trecem cu lejeritate, fiindcă textul combină în vibraţia sa câţiva din regiştrii fundamentali ai naturii umane, şi asta ne pare mult mai important.
Una peste alta, iată-ne la final. Deşi mai puţin acorată în zona speculativă, rubrica de proză a lunii iunie promovată de SUSPANS.ro continuă să fie o colecţie de texte cu valoare antologabilă, dovedind, încă o dată, că în zona fantasticului literar de la noi se scrie cu evidentă simţire. Paleta abordărilor este una universală, fiindcă autorii îşi aleg personajele din cele mai diverse colţuri ale lumii, pe noi bucurându-ne însă mai cu seamă istoriile desprinse din realitatea românească, prin care ne simţim noi înşine ridicaţi la rangul de cetăţeni ai lumii.”

îi mulțumesc domnului Coman pentru semnalare și încurajare!

într-o atmosferă plină de suspans...

m-am tot gândit la altceva, dar chiar nu se potrivea alt titlu… căci altfel, cum aș putea să vă anunț că am debutat în Revista Suspans?
mă puteți găsi în numărul 25, proaspăt ieșit din cuptor, iar link-ul către povestioara mea se găsește chiar AICI. v-aș mai spune doar că - având în vedere numele care sunt pomenite în editorialul lui Mircea Pricăjan (AICI) și nu doar - eu unul sunt foarte onorat de această prezență/apariție.
îți mulțumesc pentru sugestii și răbdare, Mircea.


----------------------------

alte informații, pe scurt :P

în primul rând, de pe Țesătorul (AICI) - blogul lui Florin Pîtea, aflăm cu bucurie că Anul Terminal (ultimul său roman) poate fi citit și online, gratuit, la adresa aceasta: https://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/anul-terminal și cum bine ne învață autorul - și anume, că lucrurile bune nu se tac – nu eu nu pot decât să vă urez lectură plăcută. și rapidă :)

în al doilea rând, treceți și pe la Assassin (AICI), ca să vedeți cum ar trage unii în țeapă niște Kindle-uri, arzând pe rug și e-book-urile (…poate calculatoarele? whatever…) dar și cum s-ar putea să avem foarte repede niște e-readere flexibile… sau aproape.

nu în ultimul rând, chiar dacă au mai spus-o și alții, vă mai spun și eu – să vă intre bine în minte – că se va relansa Anticipația! citez de la Nemira: „Editura Nemira va relansa anul acesta brandul Anticipația, după 30 de ani de la apariţia primului număr al Almanahului Anticipaţia. Anticipaţia a fost unul dintre cele mai populare branduri editoriale româneşti, specializat în publicarea literaturii științifico-fantastice și popularizarea științei, constituind punctul de întâlnire dintre ştiinţă, ficţiune şi eseu filosofic. Anticipaţia avea să se constituie într-un adevărat fenomen publicistic care a stimulat generaţii la rând de scriitori şi a determinat o adevărată mişcare ce a excedat limitele literare. Nemira va dezvolta sub numele Anticipaţia mai multe produse editoriale: revista de ştiinţă şi ficţiune www.anticipaţia.com, almanahul Anticipaţia şi un proiect complex de cărţi sub acelaşi semn al ştiinţei şi ficţiunii prospective. Reapariţia brandului Anticipaţia va polariza din nou preocupările specialiştilor şi creatorilor români din domeniu şi va oferi publicului larg informaţii şi literatură de înalt nivel din avangarda ştiinţei şi literaturii speculative contemporane. Tot acest proiect se va dezvolta sub semnul nevoii de anticipare a schimbărilor pe care le trăim atât de alert la acest început de mileniu trei. Almanahul şi revista online vor fi lansate la sfârşitul acestui an.”
s-ar zice că viitorul sună bine. vom vedea. directorul onorific este domnul Alexandru Mironov, cum altfel? ceea ce-i la fel de fain.

Later Edit - și tot pe acest ultim subiect, pentru temperarea așteptărilor prea înalte de la viitoarea Anticipația - ca să nu ajungem să dăm cu capul în grinda de sus - a apărut și un foarte fain răspuns/punct de vedere al editorului Horia Nicola Ursu, pe care vi-l recomand (AICI)

----------------------------

vă las cu muzica băieților de la Motion Trio:

Testul Rorschach (3)

primele două părți le găsiți aici: prima parte și respectiv partea secundă

---------------------------------

Partea terță, ultima

Se uită pe birou, la aparatul telefonic. Era un model Western Electric 202, cu receptor și disc. Se gândi că dacă va simți ceva în neregulă și cu acesta, îl va lua și-l va arunca pe fereastră, drept în stradă. După o secundă de evaluare, fără să aibă vreo revelație sau vreo impresie extrasenzorială, ridică telefonul și roti discul cu un gest scurt al degetului. Când secretarea îi răspunse, se auzi vorbind, cu o voce extrem de calmă și de liniștită, ca întotdeauna:
“Margaret, te rog să-mi reprogramezi toate întâlnirile de astăzi. Eu îmi voi lua liber restul zile. După ce i-ai reprogramat pe toți, poți să pleci acasă. Ne vedem mâine.”

Meticulos, îşi aranjă câteva dosare în servieta elegantă, lucrată manual în vreo ţară din Europa sau Orient. Trecu apoi la examinarea propriei ţinute, privindu-se în oglinda ce acoperea ușa din mijloc a uriașului dulap – bibliotecă. Îşi aranjă cravata și manșetele cămășii, apoi își privi manichiura, pe care o considerase întotdeauna foarte importantă pentru prezervarea imaginii de sine. Pentru a se convinge că nu a uitat nimic, aruncă o ultimă privire spre masa plină cu dosarele proaspăt aranjate, apoi îşi scoase ochelarii şi îi puse în buzunarul interior al hainei. După aceea, escaladă cu mult calm pervazul uriaşei sale ferestre. De aici, cu servieta în mâna stângă, se aruncă liniştit în golul celor treizeci de etaje. În timpul zborului, în minte, își repetă un singur cuvânt: ”Voodoo”.

Primul care pătrunse în birou a fost Scott de la întreţinere, care a rămas uimit de atmosfera extrem de liniștită de la acea oră. Se așteptase să-l întâlnească pe Boss lucrând până târziu, așa cum făcuse în ultimele trei zile. Dar camera era goală și liniștită, întâmpinându-l cu un aer de ordine și curăţenie aproape maniacale, afişate și prin modul cum era decorată. Era fără-ndoială cel mai opulent birou de pe cel etaj, dacă nu chiar din întreaga clădire și lui Scott îi plăcea că era lăsat aproape întotdeauna curat. Camera cea mare își etala luxul prin mobilierul masiv, câteva statui de bronz și câteva tablouri mai deosebite. Lui Scott îi plăceau toate, mai puțin un tablou foarte sumbru și înfricoșător care i se părea că semăna cu un animal rău, cu colți și gheare. Ba mai mult, imaginea era făcută parcă dintr-o mare pată de cerneală neagră. Curios din fire, îl întrebase o dată pe Boss ce anume reprezintă acel desen. ”Este o planșă pentru teste Rorschach, un lucru moștenit de la tatăl meu”, i-a răspuns atunci șeful, iar Scot s-a chinuit mereu să țină minte numele acela - Rorșak – pentru a-i demonstra că nu uitase. Pentru unul ca el, era și ăsta un test: unul al memoriei. Oricum, Boss nu era în birou acum, dar poate nu plecase prea departe, căci radioul fusese lăsat deschis și cânta în surdină. Fereastra cea mare era larg deschisă, lăsând să pătrundă înăuntru abia un zumzet din strada prea îndepărtată pentru a fi cu adevărat deranjantă. O adiere de vânt învolbură paginile unui ziar ce fusese lăsat pe masa de lucru plină cu dosare. Târşâindu-şi picioarele, Scott de la întreţinere închise fereastra și apoi se apropie birou pentru a aranja și ziarul. Era o revistă, iar pe una din paginile acesteia văzu o mulţime de fotografii cu avioane şi planoare. În centrul paginii, observă un anunţ încercuit cu creionul. Se aplecă puțin să-l citească:

“Şcoala de planorism a Fraților Schweizer din Elmira - New York vă invită să participaţi la demonstrațiile de zbor planat ce vă vor arăta că nu este atât de greu să te menţii acolo sus. Vă aşteptăm!” După care urma numărul de telefon.

Radioul deschis murmura liniştit o melodie. Aranjând revista, Scott se întoarse către aparat având o senzație stranie. Acordurile melodiei erau plăcute dar foarte ciudate, venite parcă dintr-o altă lume, sau dintr-o altă țară. Și totuși, versurile erau în engleză și se-nțelegeau perfect:
“Learning to fly round the cloud, What goes up must come down.”


- Sfârșit -

---------------------------------

---------------------------------

de unde mai puteți trage unele învățăminte: vania (reabilitare), cristian lisandru (cetatea din anticamera trecutului 2), caius (tenebre 29), suzimuzi atelier (premiu), zâna eficienței (pak choi la noi), adela (necunoscutul 2), teo (poveste de vis 22), cristi dima (dor ucigaș), lubileah (vârsta firească),

Testul Rorschach (2)

prima parte o găsiți AICI

---------------------------------

Partea secundă

Afacerea lui ajunsese la capătul drumului. Oricum, fiecare lucru bun are un sfârșit - numai cârnatul are două - după cum obișnuia să-i spună un profesor ce-i fusese ca un mentor. Toate s-au dus chiar mai repede decât se aşteptase. Iar ruina i se trăgea de la o evaluare greşită, făcută de “nu ştiu cine”, situaţiei politice dintr-o ţară mică şi aparent neînsemnată a continentului negru. “De la blestemații aceia de canibali mi se trag toate! Îşi schimbă guvernele la fel de des cum mi-aş schimba şi eu şosetele. Naiba să-i ia pe toţi!” începu să vocifereze înfuriat peste măsura, dar se calmă aproape imediat și oarecum speriat, dându-și seama că vocea-i suna puțin altfel decât era obișnuit să o audă. Sau era și asta o plăsmuire a minții? Chiar i se întâmplau lui toate?

La radio, o voce nu foarte masculină tocmai anunțase ora exactă și faptul că urma să-nceapă programul ”Acousticon Hour”, în cadrul căruia se vor audia fragmente din opera Lakme de Leo Delibes. Îi plăcea opera. Mergea cu plăcere și la concertele de muzică clasică, de fiecare dată când îi permitea timpul. Dar spectacolele de operă și operetă erau preferatele lui, mai ales atunci când ajungeau la acel final fericit pe care publicul îl căuta, îl intuia și îl dorea pasional, trăind momentul împreună cu personajele principale. Dar viața lui nu mai era un spectacol. Fusese unul destul de reușit, până când cineva se gândi să dea foc cortinei… Primele acorduri erau cam triste, sau așa i se păreau lui. Erau perfecte pentru starea în care se afla! Le prinse ritmul și se apucă să fredoneze, la-nceput încet, apoi din ce în ce mai tare: “Viaţa-i o târfă şi te lasă la greu… chiar așa!”. Începuse să compună o arie nouă! Zâmbind ștrengărește, se opri din cântat pentru a mai lua o gură de fum aromat. Afară, zgomotul străzii crescu în intensitate odată cu intrarea în ora de vârf, atrăgându-i atenția. Priveliştea era magnifică. Oraşul întreg părea că i se întinde la picioare, torcând liniştit ca o pisică. De sus, oraşul se putea confunda cu o creatură enormă, imensă și cam hidoasă, prin venele căreia curgeau zilnic sute şi mii de persoane de toate rasele, cai și căruțe, tramvaie și maşini. Și asta în timp ce ea, creatura, nu se mai sătura de energia pe care o absorbea treptat de la micile ei celule. Această energie o făcea să crească, să se înalţe şi să cuprindă şi mai multe celule pentru a putea creşte şi mai mult, pentru a putea să se înalţe şi mai mult. Se opri din reverie oarecum abrupt, spunându-și amuzat:
”Câtă poezie pe mine. O fi de la vin sau e din nou momentul voodoo?”. Realiză că vorbise din nou cu voce tare, dar nu se cenzură, lăsându-și ideile să curgă. “Oraşul acesta va fi exact la fel şi fără mine… Va continua să lucreze, să viseze și să trăiască rămânând impasibil ca o bucată de rocă!”

Se opri din vorbit pentru scurtă evaluare. Ajunsese să vorbească singur ca un nebun furios. Compara orașul cu o ființă vie, ca un poet de doi bani. Era clar, falimentul chiar îl afectase mai mult decât se așteptase inițial. Respiră adânc și se gândi că trebuia să își impună calmul teuton cu care se lăuda în fața amicilor. Îl numea moștenirea sa de familie din partea strămoșilor săi hessieni ce rămăseseră în State după terminarea Războiului de Independență. Ceva mai calm și parcă mai puțin amețit, se gândi că fusese o zi destul de ciudată și că poate era mai bine dacă pleca acasă, să se liniștească, să se odihnească și să caute soluții după aceea.

(va urma)

EDIT - ultima parte o găsiți AICI

---------------------------------
Léo Delibes - Flower duet

---------------------------------

nu vorbesc singuri decât foarte rar: cristian lisandru (perpetuu), vania (vertij), suzimuzi atelier (so easy to love), zâna eficienței (sweet potato fries), năbădăiosu (jucărie), teo (parcă m-aș odiseea), gabriela savitsky (băse vs ion iliescu), lubileah (treaz în iubire),

Testul Rorschach (1)

o altă bucățică de proză scurtă.

---------------------------------

Prima parte

Avea o problemă și asta era limpede! Nu se putea concentra și totul îi părea a fi real şi fals în acelaşi timp. Era greu să și-o explice, dar îl deranja mai ales starea sau materialitatea lucrurilor din jurul său. Toate îi lăsau un gust fad, prăfos și fără consistență, ca și cum era înconjurat de un decor din carton pictat, o imitație grosolană a realităţii. Și pe deasupra mai avea și o nenorocită și constantă senzație de “deja vu”, care începuse să-l scoată din pepeni. Acum poate că urma să ”simtă” lucruri și ființe, să ”vadă stafii”, sau să le ”audă” văicărelile exact ca unul din acei blestemați vraci voodoo, despre care povesteau uneori ziarele, și despre care ar fi băgat mâna-n foc că erau cu toții niște șarlatani.

O simțise imediat după ce servise prânzul. Intrase binedispus în birou, gândindu-se încă la delicioasele ”penne all’arrabbiata” asortate cu un sublim vin toscan, care-l amețise doar cât trebuia. Se simțea bine și nu știa cât era meritul sucului de struguri și cât a noii propuneri de afaceri primită din partea lui Sam Goldman. Prin compania lui Sam puteau să se apuce de construcția unui nou drum coast-to-coast prin care el își va putea tranzita mărfurile la o fracțiune din costurile actuale, ceea ce promitea profituri foarte mari în viitor. ”Banii vor curge, gârlă!” fusese refrenul de prânz, cântat cu o voce de tenor alto de către Sam însuși.

Așezat confortabil în fotoliul din fața mesei de lucru, se gândi atunci să-și aprindă un trabuc și se-ntinse către masivul aparat de radio pentru a-l deschide și a căuta o muzică potrivită pentru pauza lui de tutun. Și tocmai acela fu momentul! Încă de la primele acorduri auzite, ceva se schimbase, ca și cum cineva îi schimbase percepția față de lume. Primul sentiment ciudat l-a avut chiar în legătură cu radioul. Așa dintr-o dată, cutia cea mare și elegantă din care se revărsa melodia i se păru o relicvă, ca și cum privea o piesă de muzeu. Dar știa că radioul era un aparat nou, poate unul dintre cele mai noi modele lansate pe piaţă şi fusese cumpărat cu doar trei săptămâni în urmă. Și nici nu fusese ieftin! Aprinzându-și trabucul începu să-și plimbe privirea în jur, în vreme ce mintea sa scoasă din amorțeală de receptarea acelui sentiment contradictoriu începu să analizeze minuțios peisajul. Chiar dacă era plin până la refuz cu dosare stivuite cu grijă, biroul său masiv i se păru normal. Pe covorul elegant din spatele biroului observă mormanul de cocoloașe de hârtie - dovada strădaniei matinale – care se revărsase din coşul deja plin. Printre rotocoale domoale de fum privirea lui se fixă mai atent asupra coșului. Îl avea de atâția ani, dar acum îl vedea oarecum într-o altă lumină. Înalt și încăpător – mai puțin astăzi – era fabricat dintr-un fel de împletitură de sârmă. Stilul acesta era în vogă însă lui i se părea demodat. Totul i se părea vechi, patinat și neconvingător, ca și cum realitatea i se transformase în vis. Poate vinul era mai tare decât se așteptase inițial, sau poate oboseala acumulată în ultimele trei nopți nedormite îl prinsese, în sfârșit, din urmă, cerându-și partea. Se ridică din fotoliu și înconjură masa cea mare de lucru pentru a ajunge la fereastră. O deschise în timp ce admiră tabloul agitat al metropolei. Era frumos și intimidant deopotrivă să vezi orașul lucrând astfel, la picioarele tale. Îşi scoase ochelarii grei, cu rame negre de baga, masându-şi încet ochii obosiţi. Se întristase dintr-o dată, ca și cum acea bucurie - atât de atent construită în timpul prânzului și păstrată până la întoarcerea sa în birou - se volatilizase, parcă absorbită brusc de un curent de aer invizibil, la fel ca fuiorul de fum ce se ridica din trabucul său aprins.

Nu mai putea continua așa! Totul fusese frumos, poate prea frumos pentru a fi real, nu-i spuneau toţi aşa? “Too good to be true” îşi murmură încet. Era distrus şi o ştia destul de bine. Conștientizarea eșecului era o lecție greu de învățat și putea să parieze că senzațiile sale stranii i se trăgeau tot de aici. Zâmbi. “Dacă acelea erau senzații voodoo, stai să vezi ce-o să vină după anunțarea falimentului!” Își privi reflecția din sticla groasă a ferestrei. “Cine sunt eu?”, se întrebă în şoaptă. Răspunsul îi veni pe buze, aproape natural: “Un falit!” Gustul era prea amar și parcă nu se potrivea cu prânzul său copios. Poate dacă ar încerca cealaltă variantă de răspuns, pe care în clipa de față doar el știa că nu mai era adevărată. “Sunt directorul unui trust internaţional, un magnat, un gigant al economiei mondiale. Eu sunt un nume, un om care este așezat la masa președintelui.” Varianta asta suna mult mai bine, dar în clipa de față i se părea la fel de falsă ca un decor pictat pe o pânză pătată și peticită în mai multe culori. Senatori şi rechini de pe Wall Street se lăudau cu prietenia lui. Dar acum totul se sfârșise.

(va urma) EDIT - partea secundă o găsiți AICI

---------------------------------
RUTH ETTING - It All Belongs To Me

---------------------------------

au făcut teste Rorschach: suzimuzi atelier (so easy to love), vania (repertoriu), teo (parcă m-aș odiseea), gabriela savitsky (băse vs ion iliescu), lubileah (treaz în iubire), world in a photo (împovărare), cristian lisandru (împlinirea de la primele ore ale dimineții), madi și onu (cultul personalității la TV), victor (omega v), adela (vis de copilă), cristian dima (dor ucigaș)