Tocmai treceam pe aici…

Rândurile următoare îi sunt dedicate cu mult drag regretatului Mihai Popovici, iar răscolirea cufărului cu amintiri a fost provocată de către bunul lui prieten Ovidiu Balint, de la care am şi aflat cu bucurie că şi-a propus realizarea unei culegeri de povestiri cu şi despre Mihai.  

Pe vremea când lucram în presă îmi făcusem o obișnuinţă din a-mi începe editorialele cu un scurt motto. Deh, pe atunci eram tânăr şi necopt,  astfel că simţeam încă o dorinţă de a impresiona chiar de la primele rânduri - atenţie - nu atât cititorii, cât mai ales pe unii dintre colegii de redacţie, jurnalişti pur-sânge pe care-i îi admiram, oameni faini cu mintea şi peniţa foarte ascuţite, alături de care am avut norocul să lucrez şi să mai învăţ şi eu câte ceva. Şi chiar dacă ştiu ca aceste rânduri nu sunt un editorial, iar eu nu mai fac parte dintr-o redacţie, în adâncul sufletului mai vreau să mă simt ca atunci, încă vegheat şi protejat de aripile lor ocrotitoare, în ciuda faptului că unii dintre ei au plecat la cele veşnice. Sau cu atât mai mult din cauza aceasta! Deci intro-ul pentru povestea aceasta ar fi un proverb japonez care spune că: „De la un profesor bun poţi învăţa mai multe într-o singură zi, decât poţi învăţa tu sigur într-o sută.”

Evident, alegerea proverbului nu-i întâmplătoare, căci Mihai era in primis un profesor. Aş putea spune că era un educator foarte dur, atât cu cei din jurul lui, cât mai ales cu sine. Mihai avea chiar şi o privire de pedagog, care făcea parte din rolul său de dascăl exigent. Era o privire care te ţintuia locului şi te sfredelea până în adâncul sufletului, în căutarea adevărului ascuns în spatele cuvintelor. Uneori era folosită cu scopul de a atenţiona pupilul asupra unor greşeli comise, alteori era doar o piesă de recuzită, folosită cu gesturi ample, teatrale, tocmai în scopul de a dezamorsa nişte discuţii devenite prea înfocate, pe care mai mult ca sigur tot Mihai le ațâțase mai devreme. Căci pentru cine nu l-a cunoscut, Mihai era un fel piroman al ideilor şi al situaţiilor, un firestarter, o persoană cu o logică foarte sănătoasă şi care punea totul şi orice sub semnul întrebării. Scopul acestui deconstructivism era să ajungă la acele fragmente sau bucăţi care armonizau întregul, ca apoi în jurul lor să construiască ceva nou. Şi procesul acesta se petrecea întotdeauna în faţa publicului său, înconjurat de prieteni,  de colegi de redacție sau de birou, sau de ortacii de pahar. Iar poveştile lui Mihai aveau nevoie de spectatori la fel de mult ca orice alt act artistic, căci erau un fel de happening marca Popovici, iar în acele momente ţi se părea că îl puteai înţelege cu adevărat. Privind în urmă, realizez acum că fiinţa lui Mihai respira prin oamenii din jurul lui. Fiecare istorisire şi moment petrecute cu el erau  tumultuoase şi oarecum agresive, nestăpânite ca nişte valuri oceanice care se chinuiau să expună cât mai mult din iceberg-ul enorm care îi compuneau personalitatea. Toată cultura lui, muzica şi filmele lui îndrăgite, aventurile din Ţara Moţilor până in capitală se chinuiau să iasă la suprafață, să respire din nou prin noi, publicul lui. Şi în ciuda faptului că am petrecut un pic de timp în preajma lui şi am învăţat multe de la el, chiar şi îndrăgind-ul nespus, vă mărturisesc că multă vreme nu l-am înţeles pe acest om atât de plin de idei şi de talente, chiar genial în anumite momente. Iar secunda în care am ajuns să-l văd pe acel om într-o altă lumină, a fost pentru mine o adevărată revelaţie.

Nu mai ştiu câţi ani aveam când am început să citesc Legendele Olimpului, dar cu siguranţă am început devreme, astfel că în copilărie aceasta a ajuns una dintre cărţile mele de căpătâi. Primisem ediţia aceea cartonată în două volume de Alexandru Mitru, apărută pe la începutul anilor ’80 în colecţia „Biblioteca pentru toţi copiii” a editurii Ion Creangă.  În perioada aceea - cu mult înaintea universului Marvel - super-eroii care ne animau imaginația proveneau mai cu seamă din acele povești, ori din benzile desenate cu Rahan, aduse în țară de unii părinți care munceau pe șantiere în Africa, în țări vorbitoare de limbă franceză. Dar despre PIF-uri vă povestesc cu altă ocazie. Și astfel, citeam și reciteam cele două volume care alcătuiau Legendele Olimpului: Zeii și Eroii, așa cum fac călugării cu textele sacre, cu speranța că de fiecare dată puteai să găsești un alt sens, o altă interpretare, o altă pildă sau învățătură – lucru care de obicei se și întâmpla – întocmai cum ne învață și Matei: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” Dar, în ciuda acestui studiu aplicat, trebuie să vă destăinui că poveştile preferate de mine rămâneau aproape întotdeauna cele care se refereau la eroi, şi mult mai rar cele dedicate zeilor. Probabil eram atras de fatalitatea destinelor acestor semizei şi de eforturile enorme pe care trebuiau să le depună pentru a-şi împlini soarta. Puteai înţelege dificultatea enormă a muncilor lui Hercule, curajul şi aventurile lui Perseu, alegerile profund umane făcute de Ahile sau inteligenţa rafinată a lui Ulise, personaje cu care ajungeai să te identifici şi să le îndrăgeşti, caci tragedia greacă a fost probabil printre primele în istoria umanităţii care a înţeles că doar cele mai dure situaţii pot da naştere celor mai memorabili eroi.

Zeii, pe de altă parte mi se păreau de cele mai multe ori egoişti, meschini şi mofturoşi, mânaţi de pofte şi toane, cu siguranţă mult prea umanizaţi în vicii pentru gustul unui copil care îşi dorea să vadă modele de divinităţi înţelepte, bune, altruiste, întotdeauna gata să sară în ajutorul creaţiei lor: umanitatea. În ochii mei, păcatul cel mai grav săvârşit de Zeus, Poseidon, Hera,  Atena şi toţi aceşti zei era acela de a se lăsa mânaţi de plictiseală,  invidii, vicii şi certuri mărunte în ciuda puterilor şi însușirilor extraordinare cu care fuseseră înzestraţi. Era foarte greu să accepţi defecte atât de profund umane în nişte fiinţe care erau de facto divinităţi. Acum îmi este evident geniul Greciei Antice în umanizarea zeilor lor şi accentuarea de multe ori exagerată a acestei laturi, tocmai pentru a face mai uşoară relaţionarea oamenilor cu supranaturalul, dar pentru mine de atunci, dualitatea naturii lor nu putea să fie uşor explicată şi cu atât mai puţin acceptată.

Probabil că vă întrebați deja de ce am ţinut să vă povestesc despre relaţia copilăriei mele cu personajele care populau Legendele Olimpului fix în mijlocul unui text despre Mihai? Deoarece momentul în care am ajuns să mă împac cu divinităţile Greciei Antice s-a petrecut exact în secunda în care am ajuns să-l accept şi să-l iubesc pe Mihai Popovici, exact aşa cum era el. O revelaţie de acest tip lasă urme profunde, ca atunci când descoperi că părinţii care ţi-au dat viaţă şi te-au crescut, nu deţin întotdeauna toate răspunsurile (și asta nu-i face cu nimic mai prejos de dragostea ta), sau că lumea reală nu este chiar ca cea descrisă în cărţi. Deh, acum depinde şi de cărţile citite, caci uneori e mai rea iar alteori e mult mai bună. Dar, cum vă spuneam, acest moment devine unul care se gravează adânc în memorie, şi care merită poate chiar un EUREKA!, căci senzația descoperirii e extrem de puternică, căci se referă la o persoană care capătă culoare şi devine parcă mai reală, prinzând rădăcini în bagajul de amintiri pe care-l vei duce cu tine oriunde, până la finalul vieții.

Ceea ce până atunci copilul din mine nu înţelesese era tocmai faptul că în ciuda imortalităţii şi superiorităţii lor, zeii nu îşi doreau doar să supraviețuiască. Ei aveau nevoie să trăiască cu adevărat, să guste din toate bucuriile creaţiei lor şi mai ales să lase o urmă a trecerii lor prin lumea muritorilor. Zeii Olimpului nu erau doar capricioși, cruzi, invidioși, abuzivi sau puşi pe harţă. În acele momente ei erau profund umani, aşa cum erau şi atunci când erau binevoitori, darnici şi plini de compasiune. Erau ce-i drept nişte ființe înțelepte cu puteri supranaturale, dar în momentul transformării în muritori își doreau să exploreze condiția umană până în străfundurile ei, cu bune și cu rele. Şi aceasta, până la urmă era o acceptare in extremis a umanității, o explorare sau chiar o rătăcire de moment în toate aspectele muritorilor de rând, evident chiar și în aspectele negative ale vieții lor scurte. De unde şi revelaţia mea: la fel ca Mihai Popovici, zeii îşi doreau să nu fie uitaţi şi să lase o urmă în sufletele celor cu care interacţionau. Deci pe Mihai ajungi să-l accepţi atunci când realizezi că el era aidoma unei ființe capabile să viețuiască în mai multe planuri mentale, alegând o formă sau alta, în funcţie de situaţie, dar care prefera întotdeauna să ducă în extrem orice idee, distilându-i esenţa şi transformând-o în experienţă, atât în sensul de experiment cât şi în cel de cunoaştere, ca o sfidare adusă timpului. Iar Mihai era mânat continuu de frica aceasta aproape palpabilă în cazul lui, încercând să demonstreze lumii şi lui însuşi că nu avea o existenţă uşor de dat uitării. Şi nu întâmplător unul din cântecele lui preferate începea cu versul: “N-a şti nimeni că m-am dus, Numa’ or vedea că nu-s!”

Ca orice persoană extrem de inteligentă şi Mihai ştia că unul dintre cele mai mari păcate este acela de a te lua prea în serios. Astfel, cu el învăţai cum să îţi cunoşti şi să îţi accepţi defectele, căci  autoironia era unul dintre preparatele lui chef într-ale ideilor, precum şi una din materiile de bază predată discipolilor lui. Dacă nu îţi cunoşteai limitele, mai ales cele culturale, Mihai era bucuros să te aducă cu picioarele pe pământ şi să îţi prescrie şi un tratament, care de obicei implica nişte cărţi şi multă ironie; Și fără stăpânirea la perfecţiune a unei tăioase autoironii, nici nu puteai să speri să treci clasa şi să promovezi în alt an de învățătură cu el. Pe lângă partea serioasă care avea de-a face cu citirea cărţilor sau vizionarea filmelor considerate obligatorii , exista întotdeauna şi o latură poznaşă şi pusă pe şotii. Astfel, programa de studiu putea să cuprindă intonarea din toţi bojocii a Marşului lui Iancu, pe stradă, la ora trei noaptea, ori înregistrarea cu reportofonul a unui sunet făcut de o pompă de apă de la ţară, ca să fie apoi folosită ca beat într-o viitoare piesă muzicală. Şi nu-l puteai refuza uşor, căci replicile de tipul: „La mine în oraş, tu faci cum îţi spun eu, nu cum vrei tu!” îi erau întotdeauna la-ndemână și ți le servea pe un ton autoritar-glumeț, caci la fel ca și zeii din povestirile mele, Mihai avea și o latură întunecată, iar aerul de superioritate îi ieşea foarte bine. Explicația cea mai clară cred că era aceea că el era în primul rând moţ, atitudine peste care mai transplantase la Bucureşti şi acel aer de domn exilat, veșnic  nemulțumit de faptul că era obligat să trăiască în provincie, printre mojici, departe de adevărata scenă culturală a țării. Dar în ciuda acestui rol, Mihai iubea cu adevărat Aradul și ne-a educat pe mulți să facem la fel, iar  una dintre marile lui lecții rămâne patosul cu care se dedica oricărui proiect sau persoane din cetatea noastră. Iar dacă ne uităm la inițiativa lui Ovidiu sau privim acum în jurul nostru, eu cred din tot sufletul că Mihai și-a atins scopul principal, și anume acela de a se sădi în sufletele noastre, de a nu se lăsa măturat de uitarea de care-i era atât de teamă.  

Titlul „Tocmai treceam pe aici…” vine atât de la o dedicație scrisă de Mihai pentru mine pe o fotografie realizată acum foarte mulţi ani de Tubi Eberlein, cât şi din credinţa mea că trecerea lui Mihai chiar a lăsat urme în educația și viețile multora dintre noi. Iar metodele lui extreme - care la vremea aceea poate n-au fost tocmai pe placul tuturor - au ajutat totuşi la strunirea unor spirite mai nărăvașe înspre direcțiile potrivite talentului lor. Adică exact ceea ce trebuia să facă un profesor excelent. Fapt pentru care cred că trebuie să-i gravăm, într-un colţ de suflet, cel puţin un: „Mulţumesc, Mihai!” 

Bogdan Onin

Cluj, 13.06.2020

Longsword duel

Fire and Ice…

Din cauza lipsei acute de timp din ultima vreme, a trecut ceva timp de cand  am apucat sa mai scriu cate ceva, fie dintre ale mele, ori despre cele citite. Daca unele din propriile mele personaje si-au pierdut deja rabdarea cu mine, cartile citite s-au tot adunat si stivuit in jurul meu, mai mult sau mai putin cuminti, in asteptarea unei recenzii din partea-mi. Si care devine parca tot mai greu de scris, caci marturisesc ca daca am de ales intre a scrie si a citi, din lene si comoditate probabil, zilele astea am ajuns aproape intotdeauna sa aleg cititul.  

Doar ca, de cateva saptamani am realizat ca ma tot intorc cu gandul la seria lui Mark Lawrence – The Broken Empire (in romana - Imperiul Faramitat, cu primul volum tradus deja - Printul Spinilor).   

Seria aceasta am citit-o acum cateva luni pe nerasuflate si imi placuse si ma afectase aparent destul de profund, insa pana ieri nu am realizat cat de mult doream sa va povestesc si domniilor voastre despre lumea ascunsa in spatele acestor trei carti (Prince of Thorns publicata in 2011, King of Thorns din 2012 si respectiv Emperor of Thorns aparuta in 2013).

Dar sa o luam de la inceput, cu titlul. Fire and Ice este chiar acel Fire and Ice, al lui Robert Frost:

Some say the world will end in fire,

Some say in ice.

From what I’ve tasted of desire

I hold with those who favor fire.

But if it had to perish twice,

I think I know enough of hate

To say that for destruction ice

Is also great

And would suffice.

...si acest minunat poem este perfect pentru a descrie dualitatea constructiei lumii in care se petrec evenimentele, a modului in care vedem si cunoastem personajele, precum si paleta de emotii in care ajungem sa ne raportam la acestea.

Dualitate, caci lumea in care suntem aruncati este un viitor indepartat post-apocaliptic pe teritoriul unei Europe partial nelocuibila din cauza radiatiilor si partial scufundata sub nivelul ridicat al marii, o lume noua in care granitele de mai multe feluri s-au topit in exploziile atomice, iar umanitatea a cazut intr-o organizare de tip medieval. Deci avem arme atomice si fragmente de tehnologie desprinse parca din Razboiul Rece sau din Razboiul Stelelor (nu cel al lui Lucas, ci acela al satelitilor de aparare americani, din timpul administratiei Reagan), la fel cum avem regi, principi, magie, spade din otel, carute, cai si evident mult sange.

Dualitate, caci deopotriva uram si intelegem (si asta poate sa ne rascoleasca) alegerile facute de personajul principal Jorg Ancrath, un antierou cat se poate de intunecat, genial si brutal, bantuit constant de trecut,  crud si ambitios in atingerea telurilor sale, un produs perfect al lumii extrem de dure in care a fost crescut. Si cum stiti deja cat de mult ma atrag personajele acestea foarte complexe, nu va mira probabil sa aflati ca dupa ce am citit trilogia, Mark Lawrence a capatat un loc special printre scriitorii care imi plac.

Fara a va povesti prea multe, va spun ca tanarul Jorg fuge din castelul parintesc cu o banda de talhari de cea mai joasa speta si ajunge sa-i domine pe acestia prin cruzime si inteligenta, capatand  din ce in ce mai bine controlul asupra acestui grup cu ajutorul caruia el spera ca va putea razbuna uciderea mamei sale si a fratele mai mic. 

Deci pe de-o parte crezi ca-i intelegi motivele, dar in acelasi timp realizezi ca personajul lui e unul la fel de ravasit si stricat ca lumea din care se naste si nu ne da chiar nici un motiv sa ne atasam de el, din contra,  starneste dezgust si ura. Caci prin ochii acestui psihopat violent si cinic vedem violuri, torturi si ucideri de oameni nevinovati, lucruri pe care visceral le simtim profund gresite si nedrepte… Si din aceasta cauza stiu si ca multora nu le-a placut seria si nici modul in care Lawrence scrie. Prea multa violenta si moarte e drept, insa, modul in care scrierea lui Lawrence este executata, modul in care cu acest realism brutal ajungem sa cunoastem fragilitatea vietii si a relatiilor tesute intre personaje,  te vor face pana la urma sa accepti ca povestea este despre viata si prietenie, chiar daca este servita intr-un fel extrem de neconventional si pe alocuri deranjant.

„Some said that Red Kent had a black heart, and that might be true, but anyone who had seen him take out a six-strong foot patrol with hatchet and knife would tell you the man had an artist’s soul.”

Ar mai fi de spus ca prima carte din trilogie - Prince of Thorn - este chiar si prima carte a lui Lawrence si lucrul acesta se simte unori in unele schimbari cam bruste de stil, descrieri prea stangace, iesirea din situatii dificile intr-o maniera oarecum prea usoara, atribuita norocului chior de care se bucura personajul principal ecc. Insa scriitura lui se slefuieste foarte bine pe parcursul urmatoarelor doua carti, astfel incat nu pot sa spun ca acest fapt mi-a afectat negativ lectura, si pana la urma, cu putin umor, talentul lui a iesit la suprafata. La capatul cuvintelor din aceasta serie ajungi fascinat ca ai putut urmari ascensiunea lui Jorg Ancrath la putere, transformarea acestuia din print, in rege si imperator.

 

The Last Kingdom - serie TV

ma bucur sa descopar ca seria Saxon a lui Bernard Cornwell (care ne poarta prin cateva episoade importante din istoria Angliei in timpul raidurilor vikinge si despre care va povesteam aici - http://bogdanonin.blogspot.ro/2012/05/seria-saxon-bernard-cornwell.html ) a fost ecranizata pentru TV de catre cei de la BBC, cu un rezultat aparent foarte reusit:

"The series premiered on 10 October 2015 on BBC America, and on BBC Two in the UK on 22 October 2015." - mai zice wikipedia.

Back to the source - Historical European Martial Arts documentary

Regasire la Perdito Street Station

In primul ar fi vorba de regasirea cu voi, pe care v-am cam pierdut intr-un labirint de viata. In al doilea rand ar fi vorba si de regasirea unui ritm normal de postari cu acest blog sedus si foarte abandonat in ultimii doi ani. Si intrucat a trecut atat vreme de la postarile cu recenzii and stuff, ma gandeam sa reiau obiceiul, insa poate scurtand recenzile astfel incat sa se poata potrivi mai bine ritmului de viata din noul oras, caci by the way acum sunt din nou la Cluj, dupa foarte multi ani. O regasire si din punctul asta. A treia, caci "third time's a charm!"
OK, sa-i dam drumul deci, ca am ramas mult in urma cu recenziile:

Perdido Street Station este prima carte de China Mieville pe care o citesc si cu siguranta nu va ramane ultima. Stiam ca primise aprecieri din partea multora, fiind nominalizata atat la Nebula cat si la Hugo, lucru pe deplin meritat, nu doar pentru bogatia culorilor in care a zugravit contextul , cat si pentru iscusita folosire a limbajului, intr-o stransa corelatie cu structura sociala descrisa.

Caci lumea in care te arunca paginile lui Mieville se numeste New Crobuzon si acesta este un mega-oras aflat in plina revolutie industriala (foarte probabil post-apocaliptica), un megalopolis ca un tablou pictat atat in tusa Dickensiana cat si Orwelliana, cu toate problemele sociale care se nasc de acolo, de la revolta celor asupriti, pana la controlul apasator al politiei secrete, un cazan aflat parca tot timpul sub presiune, un adevarat melting pot de rase si traditii aflate deseori in direct conflict, un melange de tehnologii pe baza de abur si mecanisme cu arc, de tainuite inteligente artificiale si motoare care folosesc principiile magiei, de laboratoare care produc droguri din distilat de vise, de fiinte care traiesc in multidimensiuni, de oameni cactus auto-izolati in ghetto, de oameni pasare timizi, cu legi simple si logice si cate si mai cate. Cartea este un hatis de lucruri, intamplari si personaje, cu un fir rosu care nu devine prea clar decat dupa ce ai trecut binisor prin toata scena atat de bine construita, insa lucrul nu te mai deranjeaza prea mult caci intre timp ai ajuns sa respiri mult mai usor aerul imbacsit al orasului in timp ce ai iesit in cautarea altor surse de mirare si bucurie pe care autorul le-a plantat cu dexteritate in mai toate paginile acestei fascinante povesti. Marturisesc ca la inceput am pus readerul jos de vreo doua ori, caci nu mai eram obisnuit cu lecturarea unor fraze atat de elaborate, mai ales atunci cand ti se pareau aruncate ca intr-o ambianta de cenaclu, de salon, o senzatie accentuata de lipsa initiala de actiune. Dar personajele atat de bine realizate cu trairile si nevoile lor reale m-au chemat de fiecare data inapoi, caci in ciuda lipsei unei directii clare, soarta acestora ajunsese sa te afecteze, sa te intereseze chiar de la bun inceput.

Pe cand actiunea isi face in sfarsit simtita prezenta, pentru a o lua apoi la goana intr-o explozie de evenimente si intorsaturi de situatie care te fac sa te simti rusinat ca ai pus vreodata la indoiala existenta lor, oricum ea – actiunea – nu mai este piesa de rezistenta a acestei constructii, atata vreme cat ai fost deja captivat de tesatura fina a firelor secundare, de panza deasa in care te-ai adancit singur pagina dupa pagina.
China Mieville picteaza abil folosind culoare si nuanta, lumina si intuneric, miros si parfum, gest si privire, sunet si tacere:

(imagine preluata de la http://www.conceptart.org/forums/showthread.php/231026-Perdido-Street-Station-%28unofficial%29-and-other-stuff!)



”The spring warmth was magnified here as if by infernal energy. Derkhan sweated and picked her way through swinging carcasses and slicks of congealing blood. At the back of the room a raised belt dragged heavy meathooks along the ceiling in a remorseless circuit, disappearing into the darker bowels of the charnel-house.
Even the glints of light from knives seemed filtered through ruddy gloom. Derkhan held a posset to her nose and mouth and tried not to gag at the rancid, heavy stench of blood and warm meat.
At the far end of the room, she saw three men congregated below the open arc she had seen from the street. In this dark and stinking place, the Dog Fenn light and air that spilt through from above was like bleach.
At some unspoken signal, the three slaughtermen stood back. The pig-men in the alley above had got hold of one of the animals, and in the midst of a rising wave of curses and grunts and terrified sounds, they hurled her enormous weight through the opening. The pig screamed as she pitched into the darkness. She was rigid with terror as she hurtled towards the waiting knives.”

Inchei aici sperand ca v-am facut putin curiosi.
La buna regasire.

si pentru ca merge bine cu atmosfera cartii...

cutia cu sunete - Yoshida Brothers

n-am vrut sa pastrez tacerea atat de mult timp pe blog, dar uite ca au trecut zece luni de la ultima postare.

asa ca as incepe usurel cu o "cutie muzicala" pana imi fac curaj pentru a va povesti despre ce am mai citit sau scris in ultima vreme.

Partitura tăcerii în trei părți – prima carte

Long time no see! 

Știți deja că am lipsit, iar dacă nu ați băgat de seamă înseamnă că oricum nu mai are rost să vă plictisesc cu scuze de tot felul. Mai degrabă vă spun direct că viața și-a luat partea leului din timpul meu, astfel că ascuțitul cuvintelor se face acum ceva mai rar. Bine, bine, recunosc… mult mai rar! Însă, nu doar în apărarea mea, trebuie să menționez că problema nu apare doar din lipsă efectivă de timp liber, ci și datorită faptului că atunci când ar exista oareșicare disponibilitate de timp, nu apare întotdeauna și cheful de scris sau dispoziția necesară ascuțirii. Și este știut faptul că–i cam greu să faci să mijească la comandă fix momentul în care să ai și inspirație și chef de transpirație și spor la creație… iar fără prezența celor trei elemente ori nu muncești nimic, ori ajungi să o faci degeaba.

Oricum, timpul liber pe care nu mai apuc să-l dedic scrisului l-am alocat cititului (așa, ca să-mi fac cumva și mai mult sânge rău!) și unor seriale foarte faine. Ca urmare, cu scuza asta m-am apucat să-mi fac de lucru și prin ograda blogului care mai trebuia șters de praf și adus la zi, gândindu-mă să vă mai povestesc despre cele citite și vizionate în ultima vreme.

 

Înainte de povestea poveștii v-aș face o introducere la un prolog, adică o introducere a introducerii, ca să iasă simetrică toată treaba. Prologul acesta îmi place foarte mult și ca idee și ca execuție și cred că i s-ar potrivi destul de mult o atmosferă ceva mai deosebită, de genul celor semnate de Jeremy Soule. Așa încât vă invit să dați play și să citiți primele rânduri din ”The Name of the Wind”, prima carte din trilogia Kingkiller a lui Patrick Rothfuss:

”The Waystone Inn lay in silence, and it was a silence of three parts.

The most obvious part was a hollow, echoing quiet, made by things that were lacking. If there had been a wind it would have sighed trough the trees, set the inn’s sign creaking on its hooks, and brushed the silence down the road like trailing autumn leaves. If there had been a crowd, even a handful of men inside the inn, they would have filled  the silence with coversation and laughter, the clatter and clamour one expects from a drinking house during the dark hours of the night. If there had been music…but no, of curse there was no music. In fact there were none of these things, and so the silence remained.

Inside the Waystone a pair of men huddled at one corner of the bar. they drank with quiet determination, avoiding serious discussions of troubling news. In doing these they added a small, sullen silenceto the lager, hollow one. it made an alloy of sorts, a counterpoint.

The third silence was not an easy thing to notice. If you listened for an hour, you might begin to feel it in the wooden floor underfoot and in the rough, splintering barrels behind the bar. It was in the weight of the black stone heart that held the heat of a long-dead fire. It was in he slow back and forth of a white linen cloth rubbing  along the grain of the bar. and it was in the hands of the man who stood there, polishing a strech of mahogany that already gleamed in the lamplight.

The man had true-red hair, red as flame. his eyes was dark and distant, and he moved with the subtle certainty that comes from knowing many things.

The Waystone was is, just as the third silence was his. This was appropriate, as it was the greatest silence of the three, wapping the other inside itself. It was deep and wide as autumn’s ending. It was heavy as a great river-smooth stone. It was the patient, cut-flower sound of  a man who is waiting to die.”

--------------------------------------

Nu-i așa că scrie bine Rothfuss? Sună și curge lin dând impresia unei micro compoziții muzicale formată din trei piese scurte și delicate, atent îmbinate într-o partitură de început, extrem de reușită și perfectă la stârnit apetitul pentru cititul cărămizii de peste șase sute cincizeci de pagini (în format paperback).

OK, ceea ce nu v-am spus încă este că "Numele vântului" este chiar romanul de debut al lui Patrick Rothfuss, astfel încât succesul de care se bucură această carte precum și cea care i-a urmat (”The Wise Man’s Fear”, cea de-a doua carte din trilogia ”Kingkiller Chronicles”) este cu atât mai uimitor, chiar dacă – în opinia mea – binemeritat. Și nu este ușor să scrii un roman de debut de genul ”The Name of the Wind”, deoarece:

Primul lucru pe care l-am remarcat încă de la începutul său – luând în calcul și dimensiunea cărțoiului – era acela că aveam înainte o poveste lungă! Și nu doar lungă ca număr de pagini ci și lungită pe mulți ani, căci începutul de tipul ”Amintiri din copilărie” preconiza un bildungsroman cu accente fantasy. Numai faptul de a reuși să ții treaz interesul cititorului de-a lungul atâtor pagini este o realizare în sine, și Rothfuss o face magistral, aruncând cititorul într-o plimbare/cursă printr-un labirint presărat cu personaje foarte bine realizate, cu acțiune desfășurată pe mai multe nivele, alternând foarte bine dialogul inteligent cu scenele de luptă și umorul fin într-un melange extrem de bine dozat.

Fără a risca să vă stric (prea mult) surprizele ascunse în poveste, v-aș spune că în această primă parte de trilogie ajungem să-l cunoaștem un birtaș pe nume Kote, omul din partitura tăcerilor, care duce o viață aparent monotonă și fără alte griji decât servirea clienților săi și prețul untului* din târg. (*dacă aveți în plan să citiți Rothfuss, țineți minte expresia asta). Ritmul traiului molcom de la han se schimbă însă oarecum pe neașteptate, iar în mijlocul nebuniei la han îşi face apariţia și un cronicar. Cronicarul acesta (cu C mare) este pus pe fapte mari și hotărât să dezlege limba hangiului, ca să scoată la lumină trecutul misterios al acestuia și Povestea (tot cu P mare) vieții lui. Căci hangiul nu-i deloc hangiu, iar viața sa nu-i nici pe departe atât de plictisitoare pe cât fuseserăm momiți inițial să credem.

Dincolo de faptul că lucrurile se complică prin descoperiri și dezvăluiri de tot felul - hangiul dovedindu-se a fi nimeni altul decât Kvothe Bloodless-Kingkiller, cel mai renumit erou sau ticălos (în funcție de sursa poveștii) al epocii sale, în vreme ce ucenicul lui este… haha, asta chiar trebuie s-o citiți singuri – cursul poveștii ne poartă prin copilărie și adolescență, prin muzică și lumină, prin mizerie, întuneric și primejdie, frig, foame și frică, bătăi și înfrângeri, minciună și adevăr, victorii și prietenii, dușmănii și răzbunări, magii și prestidigitații. 

Scriitura lui Rothfuss își propune multe dar și reușește să jongleze bine cu toate bilele lansate în aer, fără să te lase prea mult să respiri. Iar tocmai astfel de momente de respiro sau de pauză s-ar putea ivi destul de des, dată fiind chiar tehnica în care autorul și-a construit această carte. De exemplu, spre deosebire de Abercrombie (care știți deja cât de mult îmi place), unde nu ai niciodată certitudinea că personajul chiar va supraviețui scenei pe care o citești, la Rothfuss dogoarea din unele scene de luptă este subminată și potolită de faptul că noi știm deja că aceea este doar povestea de tinerețe a unui erou pensionat, deci știm deja că el nu se va afla niciodată în pericol extrem, ceea ce adaugă lecturii un mare grad de previzibilitate, ce nu face tocmai bine eșafodajului pe care s-au clădit scenele de suspans. Pe de altă parte, însă, în ciuda acestor neajunsuri comune atâtor alte romane sau povestiri din fantasy, Rothfuss reușește să se detașeze prin stilul și originalitatea cu care combină toate elementele: intrigile, trăirile personajelor, dialogurile (interioare și nu numai) într-o adevărată Poveste (cu P mare). Citind, îl descoperim pe Kvothe ca pe un mare povestitor, ceea ce-l face și pe Rothfuss un abil Povestaș, unul dintre cei mai buni citiți în ultima vreme.

PS - poate data viitoare voi reuși să vă povestesc câte ceva și despre Daniel Abraham.